No Man’s Land la TNB

Am ajuns la No Man’s Land nepregătită, printr-un concurs de împrejurări. Piesa ar fi trebuit să se joace în decembrie 2017, dar a fost reprogramată pe 19 ianuarie pentru a respecta doliul național în urma decesului Regelui Mihai I. Nu știam nimic despre spectacol, nu am avut timp să mă documentez și, prin urmare, nici nu aveam așteptări de niciun fel. Dar, și dacă le-aș fi avut, nu aș fi fost dezamăgită. Am ieșit încântată din a , după 2 ore fără pauză, pe care nu le-am simțit, în care nu m-am foit în scaun, nu mi-am pus problema nicio secundă cât o fi ceasul, ba chiar e posibil să-mi fi ținut și respirația perioade lungi în timpul spectacolului.

Primul lucru pe care l-am remarcat cu bucurie, și care nu m-a dezamăgit până la final, a fost coloana sonoră a spectacolului. Muzica nu numai că este de calitate, cunoscută și antrenantă, dar este și extrem de bine aleasă, completând scenele ca un actor, punctând momente cheie sau dând replici în toată regula prin textul său. Dacă bulgarul Alexander Morfov, care semnează și regia, și adaptarea, și ilustrația muzicală, ar decide să scoată un CD cu coloana sonoră a piesei, sunt sigură că s-ar vinde ca pâinea caldă în foyer-ul Sălii Studio după fiecare reprezentație. Vă dau doar câteva exemple: Dire StraitsBrothers in Arms, Bob DylanKnocking on Heavens Door, Johnny CashWe’ll Meet Again, The DoorsLA Woman.

Ne aflăm în mijlocul războiului bosniac, în 1993, în tranșee, unde împrejurări tipice frontului aruncă împreună trei soldați din două tabere diferite: Ciki și Cera sunt bosniaci căliți, siguri pe ei, rătăciți în ceață în , iar Nino este un adolescent sârb fragil și speriat, ajuns pe front cu două săptămâni înainte, aflat la prima sa misiune – aceea de a se asigura că patrula bosniacă a fost decimată. Planul inițial al lui Ciki (excelent jucat de , care pendulează cu ușurință între trăirile soldatului necruțător și seninătatea civilului dinaintea războiului) era să aștepte împreună cu Nino lăsarea întunericului, apoi să se întoarcă la tabăra bosniacă, luându-l prizonier pe sârb. Dar Cera, pe care inițial îl credeau toți mort, își revine în simțire și le schimbă radical planurile, ba chiar și cursul vieții.

Cera este jucat de , un actor față de care am avut întotdeauna sentimente mixte. Am fost mereu aproape de a declara că îmi place și e un actor bun, dar încă nu aveam curajul să o fac. Ei bine, în No Man’s Land, Mihai Călin m-a convins, în sfârșit, ca este un actor foarte bun, care merită toate laudele și aplauzele. A jucat rolul unui bosniac care își recapătă cunoștința după un atac, doar pentru a afla că stă culcat pe o mină săltăreață pe care orice mișcare greșită ar putea-o declanșa. Prin urmare, și-a petrecut două ore întins pe spate pe scenă și, cu toate astea, a reușit să transmită publicului disperarea cu care Cera se agață de viață și o umanitate profundă care a stors lacrimi în jurul meu.

Îl voi nominaliza aici și pe tânărul și relativ proaspătul actor al Teatrului Național, , despre al cărui debut v-am povestit când am văzut O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, despre care v-am povestit aici. În ambele piese este distribuit într-un rol aparent fragil, dar în care personajul evoluează neașteptat, dă dovadă de tenacitate și de o putere nebănuită la prima vedere. În No Man’s Land, este Nino, un tânăr sârb care a încercat să fugă din țară pentru a evita războiul, însă a fost prins la graniță și trimis pe front. Este evident din atitudinea sa nesigură că locul său nu este în tranșee, că nu are stofă de soldat și nici nu își dorește. Pe măsură ce este provocat de Ciki, însă, Nino își găsește resorturi interioare surprinzătoare chiar și pentru el, sfârșind prin a se maturiza brusc și a face o alegere fără cale de întoarcere, atât pentru el, cât și pentru Ciki, în care a văzut, alternativ, un inamic, un aliat, un prieten, un frate, un nebun, un nostalgic și un compatriot.

Deși drama apăsătoare din no man’s land este întreruptă din când în când de scene pline de umor din turnurile de observație ale Căștilor Albastre, ale bosniacilor și ale sârbilor, ba chiar Cera, Ciki și Nino smulg des hohote de râs spectatorilor, piesa este un manifest și o dovadă în plus că în război nu există învingători. Toți participanții la război au pierdut deja: unii casele, alții familiile, alții umanitatea, alții viața însăși. Dramele trăite de fiecare participant în parte la un război nu vor putea niciodată să fie răzbunate, compensate sau măcar consemnate așa cum merită; forțele de pace sunt de multe ori atât de cufundate în birocrație și pasarea ierarhică a responsabilității, încât devin inutile sau fac mai mult rău; jurnaliștii aleargă după senzațional, ignorând umanul, iar umanitatea întreagă privește din fața televizoarelor și schimbă postul. Iar în tot acest timp, Nino descoperă că are coloană vertebrală și foarte mult curaj, Cera spune bancuri întins pe o mină care îi poate omorî pe toți în orice clipă, iar Ciki încearcă din răsputeri să mențină un balans, ca să nu înnebunească, în no man’s land.

Trebuie să remarc în mod special și construcția decorului, care, împreună cu regia luminilor realizată de Chris Jaeger, reușește să obțină dintr-un montaj unic și static cel puțin 7 planuri distincte, bine conturate și individuale. Aș fi înțeles dacă s-ar fi realizat acest lucru în Sala Mare, dar scena sălii Studio nu este atât de largă încât să te poți aștepta la complexitatea decorului compus de Nikola Toromanov. Cum spuneam, prin ingeniozitatea și exactitatea chirurgicală cu care au fost folosite luminile – dar și umbrele și întunericul – s-au obținut decoruri multiple, scena devenind alternativ tranșeu, turn de observație al Căștilor Albastre, comandament ONU, garnizoană sârbă, garnizoană bosniacă, heliport și în mare parte din timp, no man’s land, terenul neutru dintre cele două tabere inamice, unde cele trei personaje principale își sudează destinele unul de altul.

Singurul lucru pe care i-l reproșez spectacolului – și implicit regizorului – este fumatul excesiv pe scenă, care, deși pot înțelege că a fost intenționat și necesar pentru a crea o atmosferă cât mai apropiată de cea reală din tranșee, a fost totuși excesiv și s-a simțit în sală ca în barurile și cafenelele bucureștene din anii ’90. Nu mi s-a mai întâmplat de mult să ajung acasă cu hainele mirosind a fum de țigară și nici nu mă așteptam ca asta să se întâmple după două ore petrecute la Teatrul Național din București.

No Man’s Land la este o adaptare scenică după filmul omonim al lui Danis Tanović, care a obținut și premiul Oscar și Globul de Aur pentru cel mai bun film străin în 2001, Premiul Academiei Europene de Film pentru cel mai bun scenariu și Premiul César pentru cel mai bun film artistic. Pe IMDb, filmul are un rating de 8.0.

Mergeți să vedeți piesa la TNB! Nu veți regreta.

(spectacol nerecomandat persoanelor sub 16 ani)


No Man`s Land de Danis Tanović
Traducere: Andrei Marinescu
Regie: Alexander Morfov
Adaptare: Alexander Morfov
Asistent regie: Claudia Machedon
Ilustrație muzicală: Alexander Morfov
Decor: Nikola Toromanov
Asistent decor: Ioana Iliescu
Costume: Andrada Chiriac
Light design: Chris Jaeger
Lupte scenice: Attila Nemeș
Regia tehnică: Silviu Negulete
Video: Andrei Florea
Lumini: Ionel Docan
Operator orgă lumini: Cristian Simion
Sunet: Aurel Sima, Florin Necșoiu

Data premierei: 16.11.2016

Durata: 2 h fără pauză

Preț bilete: 50 lei, 40 lei, 20 lei

Sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Vice-președinte și Director de Programe sociale al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, Andreea a fost premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC, Proză scurtă) și a câștigat Premiul Revistei SemneBune în acelaşi an. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 328