Cui îi mai trebuie educație?

Am petrecut primii 16 ani în comunism.

Am mers la școală în uniformă până la jumătatea clasei a zecea. Am purtat bentiță și doar pulovăre bleumarin iarna, niciodată roșii sau galbene. Am avut matricolă cusută pe mâneca paltonului și pardesiului, am stat cu mâinile la spate în bancă, nu am vorbit neîntrebată și întotdeauna am cedat locul în tramvai sau autobuz persoanelor mai în vârstă decât mine, adică aproape tuturor. Am salutat mereu prima și mi-am făcut (aproape) mereu temele. Nu mi-am pus niciodată problema dacă sunt prea mult sau prea grele. Am știut mereu ce este rușinea: mi-a fost rușine să mint, rușine să pârăsc, rușine să fiu obraznică. Nu m-am întrebat niciodată de ce cei care m-au crescut au fost blânzi cu mine, iar cei de la școală severi și aspri. Pur și simplu așa erau lucrurile. Iar timpul liber era al meu: am citit, m-am jucat afară nesupravegheată, am depășit deseori ora de intrat în casă, am alergat și m-am urcat în copaci, mi-am făcut prieteni în spatele blocului. Iar în clasa a XI-a, la începuturile perioadei de libertate, am auzit prima oară We don’t need no education. Și da, am văzut The Wall. Chiar dacă am sesizat imediat greșeala de gramatică, m-am gândit că mesajul este mult mai important, conținutul primează asupra formei. Așa am început să mă gândesc la educație și cumva tot o carte pe această temă m-a determinat să studiez psihologie.

„Teoria și practica educației antiautoritare” m-a făcut să visez că pot crea o astfel de școală în România.

O școală unde copiii nu sunt dresați, ci antrenați, nu sunt speriați, ci încurajați să-și dezvolte aptitudinile. Cu acest elan antiautoritar și cu ideea că educația este cu totul altceva decât ce am avut eu parte la școală, am elaborat un proiect și m-am gândit că îl pot pune în practică doar cu o diplomă de psiholog. Teoria, desigur, a fost foarte departe de practică și mi-au trebuit foarte mulți ani pentru a înțelege cum societatea determină tipul și funcția școlii, care trebuie să formeze cetățenii pe care cea dintâi se poate baza. Și mai mulți ani mi-au trebuit pentru a înțelege că privatizarea școlilor este o idee bună doar în format mic și că educația trebuie să fie publică și accesibilă oricui. De încă și mai mulți ani a fost nevoie pentru a putea analiza și înțelege efectul pe care diversele „” din învățământ l-au avut asupra populației. Iar abia acum, la 20 de ani de la terminarea facultății, înțeleg de ce în țările civilizate copiii nu „învață” propriu zis vreo materie în primii ani de școală. În acei ani esențiali ei și formează bunele deprinderi care îi transformă în buni cetățeni: cooperarea, lucrul în grup, empatia, politețea, respectul față de ceilalți, buna cuviință și autocontrolul. Asta îi face să râdă pe mulți compatrioți, care au senzația că românii sunt mai inteligenți decât orice alt popor. Și care cred că dacă un copil învață să citească la 3 ani poate fi transformat în geniu IT la 10. Sau care consideră că cel mai important lucru pentru un copil este „să se descurce” și „să fie șmecher”, de aici urmând, precum urmează noaptea zilei, că nimeni nu i-o va lua înainte.

 

Da, educația nu înseamnă să știi să rezolvi integrale sau să reciți capitalele lumii.

Și nici să stai nemișcat în bancă cu mâinile la spate. Nici să te joci cu telefonul în timpul orelor. Însă între cântecul lor de la Pink Floyd și lipsa de educație a unei mari părți a populației din România este o diferență de natură, nu de grad. Și poate nu ar strica să ne întrebăm cine și de ce mai are nevoie de educație. Spaima de ziua de mâine a luat proporții gargantuești, iar cei mai mulți părinți din România își cresc copiii pentru supraviețuire, nu pentru ca ei să trăiască. Mi-e greu să spun dacă au dreptate, dacă în mod obiectiv traiul aici este o luptă a supraviețuirii celui mai tare sau dacă nu cumva fricile adulților creează lumi distopice în care copiii ajung să creadă pentru că nu au încotro. Este greu să spun care este cauza și care e efectul, dar tind să cred că stresul și frica dăunează mia mult decât orice realitate obiectivă. Iar educația nu înseamnă pregătire pentru luptă și învățare pe de rost, ci modelare psihică și antrenament mental pentru a face față oricărei lumi. Oamenii sunt mai întâi de toate ființe sociale, iar orice formă de școală ar trebui să înceapă de la acest adevăr. Iar din această perspectivă, poate că adulții au acum nevoie de educație, altfel vor crește niște copii plini de frici, speriați de schimbare și care evită comunitatea.

La mulți ani, România!

 

.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Dana Verescu

Dana Verescu
Dana a absolvit Facultatea de Psihologie și este redactor și editor la unele publicații ale trustului Burda. A tradus mai multe cărți de psihologie din germană și engleză și este instructor de taichi. A debutat cu o povestire scurtă în volumul colectiv Ficțiuni reale. Îi place să călătorească, să citească și să viseze.