„Bezna. Povestitorii din conacul lui von Veltheim” de Flavius Ardelean [fragment]

Monştri, aventuri, mistere – Bezna este o poveste despre prietenie şi curaj, despre răul deghizat în bine şi despre binele cu chip de rău; o carte despre puterea cuvintelor şi despre magia basmelor.

Cînd Bezna pune stăpînire pe întreg ţinutul, copiii sunt salvaţi şi aduşi la conacul lui Arnim von Veltheim, singurul loc neatins de ceaţa vîscoasă şi periculoasă. Căci copiii nu sînt nişte copii obişnuiţi, ci Povestitori cu har, adunaţi la un loc pentru a alunga Bezna din lume. Seară de seară, ei se adună la îndemnul lui Arnim şi dau naştere Luminii, citind în imensa Bibliotecă din cărţi culese din toate colţurile lumii. Însă cînd Ardei şi căţelul său credincios, Iute, ajung la conac, descoperă că nimic nu e ceea ce pare şi că harul lor de povestitori e un cuţit cu două tăişuri.

Ilustraţii de Ecaterina G.



Nimeni nu și‑a dat seama cum s‑a întâmplat. Puteai să fii la piață, cumpărând cartofi, roșii iar Bezna să se furișeze printre tarabe și să te învăluie. Puteai să fii la teatru și până să cadă cortina să plutești deja prin miezul dens și pufos și lipicios și negru al Beznei. Puteai să fii la școală și cerneala din stilou să curgă fără oprire, inundând clasa cu Beznă apărută parcă de peste tot și de nicăieri. Puteai să dormi și să nu te mai trezești niciodată, plutind cu tot cu pat prin odaie, poate chiar alunecând printre perdele pe geam afară, prin străzi scufundate în Beznă. Puteai să strigi, văzând Bezna de departe, dar viteza cu care dădea buzna era atât de mare, încât strigătul îți rămâ‑ nea blocat în gâtlej, într‑un urlet mut fără sfârșit. Căzând ca o pătură grea și întunecată, Bezna se lăsa peste toate și se strecura prin orice ungher și se lungea sub orice pat și se cocoța pe orice dulap și înghițea orice clădire, cât de mică sau mare.

A venit pe nebănuite și părea hotărâtă să rămână. Era ca un aer dens și lipicios, negru și cam urât mirositor, ca și cum cineva ar fi turnat cafea peste aerul curat al oamenilor și ar fi acoperit totul cu întuneric. Și, tot ca un zaț de cafea, o substanță grunjoasă și lipicioasă plutea prin Beznă și se lăsa peste orice lucru sau ființă. Odată învăluiți de Beznă, oamenii pluteau prin ea cu mintea pierdută, incapabili de a spune ceva sau de a face ceva. Unii dintre ei se auzeau gemând ca de departe, alții se auzeau plângând, dar, cu fiecare oră care trecea, zgomotele erau din ce în ce mai puține. Bezna s‑a lăsat în acea zi la primele ceasuri ale dimineții și a cuprins tot ținutul până după‑masă. Seara nici nu mai conta, căci totul era întuneric. O noapte eternă în care nimic nu se mai auzea și nimic nu se mai urnea. Pe băiatul despre care vom povesti l‑a prins în timp ce se dădea de‑a rostogolul pe un deal într‑un butoi de lemn, împreună cu câinele său șoricar. Era o joacă ce îi plăcea enorm, dar despre care avea să uite tot chiar în clipa în care butoiul a ajuns la poalele dealului și s‑a scufundat în Beznă ca într‑o baltă fără fund. Acasă nu a mai ajuns. A simțit că era luat pe sus și purtat, apoi a căzut liniștea peste ei și i‑a cuprins somnul cel adânc. Când s‑a trezit, mai târziu, nu a recunoscut nimic în jur: se afla într‑o încăpere de piatră, ca o sală îngustă, dar foarte înaltă, rece și umedă. Zăcea lungit pe o masă de piatră și îi era atât de frig, că toată pielea i se făcuse ca de găină. Până și cățelul, deși avea blană, tremura de frig. De undeva, de sus, picura în ritm monoton. L‑au trezit cu smucituri și Căţelul Fără Nume mai să muște mâna ce i se așezase băiatului parcă prea brusc pe umăr.

— Trezirea! se auzi o voce, apoi mârâitul câinelui. Băiatul deschise ochii și văzu bărbatul cu mască aplecat deasupra lui. Câinele încerca să‑l apere și i se ghemuia în brațe tremurând. Dar băiatul nu putea spune cum îl chema pe câine, nici cine era bărbatul cu mască, așa cum nu știa să‑și spună nici propriul nume. Înainte de asta se trezise de câteva ori în acea noapte lungă, acolo, pe patul de lemn și paie din odaia de piatră. Încercase să‑și amintească numele său, dar nu izbutise. Tot ce știa era că se trezise în acel loc necunoscut și că acum urma să fie luat și de acolo și dus cine știe unde. — Ia‑ți și javra cu tine! Să nu care cumva să ne‑o lași pe cap! zise bărbatul și îi aruncă un sac cu haine și câteva bucăți de pâine. Băiatul Fără Nume și Cățelul Fără Nume fură împinși afară din camera de piatră și conduși pe un coridor lung de piatră și iar împinși printr‑o poartă mică de piatră, tot împinși, împinși, împinși, până se treziră în fața unei trăsuri negre, ce abia se putea desluși sub cerul întunecat de dea‑ supra lor. Trăsura era hodorogită, cu pânză jerpelită în loc de ferestre, pitită bine între câțiva copaci fără frunze. Câinele tremura în brațele băiatului și scâncea înfundat. Când acesta se întoarse să privească spre locul pe care toc‑ mai îl părăseau, fu mirat să nu găsească nimic în urma lui, doar o perdea de fum des ce părea să se fi așezat ca o pătură peste toate. Ușa trăsurii se deschise singură și Băiatul Fără Nume auzi o voce ca un croncănit de corb, venind de undeva de deasupra lui.

— Urrrrc‑c‑c‑ă…

Așa că urcă, dar nu înainte de a arunca o privire fugară asupra băncuței din fruntea trăsurii, pe care ședea pierdută în umbră o siluetă lungă și cocoșată, îmbrăcată în pânză neagră. Băiatului Fără Nume îi păru în acea scurtă clipă că acel căruțaș avea cioc și cap de corb, dar nu, își spuse încă adormit, nu, așa ceva nu se putea. Dar și câinele fără nume mârâia în brațe, deci ceva simțea și el, ceva mirosea, ceva bănuia și el. Dar nu se poate, nu‑i așa, Cățel Fără Nume? nu‑i așa că așa ceva nu se poate? Ușa se închise în urma lor și porniră. Trăgând cu ochiul printre pânzele murdare ce țineau loc de geamuri, băiatu‑ lui îi părea că trăsura despărțea munți de ceață și nici urmă de drum, de parcă ar fi plutit, de parcă ar fi zburat de‑a dreptul prin cețuri. Însă ceva părea să fie cu ei acolo, în caleașcă. În umbrele din colț era cineva, dar Băiatul Fără Nume nu putea vedea cine. Puțea un pic și atât el, cât și Cățelul Fără Nume strâmbară din nas, când hainele acelui om se foiră în mișcare. Căuta ceva printr‑o sacoșă neagră, și ea rătăcită în beznă. Când termină de scotocit, o mână lungă și subțire și uscată ieși din umbră și împinse prin aer spre ei un platou plin cu prăjituri din cele mai fine, toate stropite cu ciocolată neagră și parfumată. Dulciurile miro‑ seau atât de bine și arătau atât de apetisant, încât Băiatul Fără Nume, înfometat tare după multele zile petrecute în Odaia de Piatră, nu putu rezista și se înfruptă din prăjituri. Una, apoi două, apoi trei și tot așa, până când, cam amețit și adormit și sătul, se opri și se lungi pe banchetă. De unde zăcea întins, Băiatul Fără Nume zări ceva: sub bancheta din fața lui, ascuns la picioarele acelei siluete întunecate din umbră care îi dăduse să mănânce, se afla un copil ca o umbră, o siluetă la fel de neagră, dar mică, care părea să‑l privească cu milă și îngrijorare. Însă, până să‑l poată întreba ceva, băiatul adormi și cățelul ațipi și el în brațele sale și cam asta e tot ce se poate spune despre ce a fost înainte ca Băiatul Fără Nume să ajungă la conacul lui Arnim von Veltheim.


este scriitor și traducător, membru afiliat al Horror Writers Association. Este autorul romanelor Îmblînzitorul apelor și Noumenoir, al volumelor de povestiri Acluofobia și Bizaroproze și creatorul seriei Miasma. A cîștigat două premii Colin pentru literatură fantastică, iar prima sa carte a fost nominalizată la Festival du Premier din Chambéry, Franța. Pentru romanele sale din ciclul Miasma, a fost nominalizat de două ori consecutiv la Premiul Tînărul Prozator al Anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, București. Bezna este prima sa .

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.