„Muzeul inocenței” – Orhan Pamuk

Vă amintiți de cărțile pe care le aveați de citit de la școală? Eu am terminat recent de citit o carte dată de la școală și mi-a plăcut mai mult decât v-ați putea imagina – . Scrisă de în 2008 și publicată la editura Polirom în două ediții (2010 și 2015), cartea este o fotografie a Istanbulului din a doua jumătate a secolului al douăzecilea, o poveste de dragoste neașteptat de vie și o hartă de muzeu.

Kemal și Sibel sunt un cuplu modern al Istanbulului, amândoi din familii bune, respectate. Sibel vede o geantă în vitrina buticului Șanzelize, iar dragul ei logodnic (încă nu soț, spre bârfa lumii) intră să i-o cumpere. Din spatele vitrinei, o (re)întâlnește pe Füsun, o verișoară depărtată, de care îl leagă amintiri vagi cu niște biciclete-copii. O regăsește înfloritoare, fără să înțeleagă dacă-i femeie ori fată, surprins de schimbările din ea și de atracția pe care o exercită. Ajunge să o ajute să se pregătească pentru examene, se apropie de familia ei, face dragoste cu ea și fură nimicuri din casă, ca amintiri. Se desparte de Sibel și de toată viața boemă; Füsun se căsătorește, dar rămâne mai apropiată de Kemal decât de soțul ei; mamele lor nu-și vorbesc în continuare, dar bănuiesc și, cumva, încurajează toată nebunia asta.

Personaje sunt multe, uneori prea multe (există un index al lor la final!), însă naratorul nu are pretenția să ținem minte decât unele imagini. Sibel apare ca elegantă și demnă în fața unei situații neașteptate, jignitoare pentru familie și dezarmantă pentru suflet. Kemal e un ursuz capabil de auto-analiză, neîndurător cu propria-i persoană, conștient de drama prin care trece, dar incapabil să o depășească fără daune (sociale și sufletești) uriașe. Füsun rămâne actriță până la capăt: îi place să fie în centrul atenției, se crede și se comportă ca și cum ar fi înțeleaptă, dar îi scapă esența unor situații, lăsându-l pe bărbat în căutarea unor sensuri care n-au existat niciodată.

Abundența de detalii face volumul de față minunat și îngrozitor în același timp. Mare parte din roman (prezentat ca jurnal și memorii) se concentrează pe drama lui Kemal, pe obsesia lui pentru Füsun, imagine feminină mai mult reconstruită și modelată după propriile-i dorințe, decât reflectare a realității – sursă de deznădejde, dezamăgire și scenarii mintale intuile. Precizia cu care sunt povestite (non)evenimentele din perioada lui de boală, claritatea stărilor, proceselor și reacțiilor sunt copleșitoare pentru cititor și, din păcate, redundante, ca orice scenariu de iubire neîmpărtășită. Ajungi să-i urăști și să-i compătimești când pe unul, când pe celălalt; nu înțelegi ce se întâmplă, de ce nu se iubesc până la capăt, de ce nu-i spune odată ce vrea și de ce stă fraiera și-l joacă inutil, când avea șansa unui bărbat mișto care s-o țină în puf până la moarte (dacă nu aveți gânduri măcar la fel de agasate ca ăsta, probabil citiți o variantă prescurtată…).

M-au fascinat detaliile vieții din Istanbulul anilor ʼ70, de la cum erau percepute rolurile de gen și status la obiceiuri (înmormântări, zile de sărbătoare) și obișnuințe familiale (familia lui Füsun este o familie mediocră, cu toate practicile pe care s-ar putea să le găsim și la noi pe ici, pe colo). O mulțime de elemente mici fac tabloul vieții personajelor complet, verosimil și inteligibil pentru un outsider și, din acest punct de vedere, putem considera cartea ca o notă antropologică cuprinzătoare.

Pamuk a gândit cartea ca o expoziție. Muzeul inocenței există și se poate vizita în . Are tot atâtea vitrine câte capitole de carte (83) și fiecare vitrină are o poveste (pe care o înțelegi din volum și din notele din muzeu). Se dorește a fi muzeul iubirii lui pentru Füsun, fiind amplasat în casa în care a trăit fata împreună cu familia ei, iar exponatele – obiecte folosite de ea sau care amintesc de ea (spre exemplu, un afiș de la filmul la care au fost vreodată). Kemal a povestit toată viața lui lui , care a scris volumul. Sau, cel puțin, asta crede o parte din publicul care vizitează muzeul. De fapt, muzeul și volumul fac o pereche interesantă, atât pentru scriitori, cât și pentru curatori. În spatele glumei, Pamuk și echipa cu care a construit muzeul au făcut muncă de cercetare, în găsirea artefactelor care să reproducă viața tipică din anii ʼ70 – ʼ80 și (din auzite) au făcut o treabă demnă de vizitat.

este, deci, o obsesie: pentru femeia iubită, pentru viața cea ignorată de toate zilele, pentru reproduceri perfecte ale trăirilor și pentru literatură. Uneori avem nevoie de-o nebunie de felul ăsta, de-o poveste de-a altora, ca să ne întoarcem gândurile spre noi, să ne desfacem în bucăți sufletele și să le recompunem.

Titlu: Muzeul inocenței
Autor: Orhan Pamuk
Editură: Polirom
Colecția: Top 10+
Traducător: Luminița Munteanu (tr)
Apariție: 2010, 2015
ISBN: 978-973-46-5117-7

Preț orientativ: 30 lei

*sursă foto

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andra Pavel
Editor SB

Urmează un Master la Facultatea de Științe Politice, SNSPA București. Scriitor de ocazie și cititor de profesie, vede în orice critică un pas spre mai bine. Andra preferă să se implice în mai puține lucruri, dar cărora să se dedice. Îi plac lucrurile făcute bine sau făcute cu suflet, ca muzica sau fotografia.

Număr articole publicate : 95