„Mile End” de Ciprian Popescu [fragment]

Câștigător al celei de-a șasea ediții a Concursului de debut „Max Blecher”, a publicat la sfârșitul toamnei trecute volumul Mile End. Născut pe 15 februarie 1979, la Caransebeș, Popescu trăiește din 2007 la Montréal. Cartea sa, Mile End, a primit luna trecută pentru debut de la Botoșani, cea mai prestigioasă distincție de acest fel din România.

În prima cronică despre această carte complexă și greu de încadrat, amestecând poezia cu paginile de jurnal, Cristina Hermeziu scrie: „Intens, autentic, volumul său de debut, care vine la aproape un deceniu distanță de la plecare, este încredințarea că există un pașaport cu viză universală, un fel de certificat că poezia te poate ajunge la capătul lumii, atunci când pentru cel care scrie poezia este ultima bornă a lumii”, confirmând recomandarea entuziastă a poetului Andrei Dósa: „Mile End e un manual de supraviețuire și o dare de seamă, iar manualele de supraviețuire nu suportă epitetele glamour și nici nu au nevoie de ele. Ar trebui citită de toți cei care s-au gândit vreodată să emigreze și de toți cei care s-au întors. Și nu numai. (…) Clișeul spune că fiecare carte citită îți dă o viață în plus. Eu de la Mile End am primit mai multe vieți.”

Cartea este deja, la nici trei luni de la apariție, unul dintre cele mai populare și mai bine vândute titluri scoase recent de . Urmează tipărirea unui nou tiraj, precum și traducerea în engleză a acestei cărți cu potențial de export și succes internațional.


[]


Ziua 14

în Vieux Port la Montreal întins pe iarbă

pe cerul guano tăiat de clădirea Expo 67

malign malformaţie deces și urmărești

zborul pescărușilor din colonia contaminată

mutanţi în iahturi ce plutesc pe St Laurent

debris sticle goale și arii mizantropice

în amplificatoare e zonă industrială protejată

holograme la muzeu și tehnoștiinţă pe ecrane

turiștii alungă dincolo de rugină gîndurile

urletul negru și pasărea în fine dispărea

cu gîtul ei prealung răsucit către mine

știai de agonia ei și n-ai făcut nimic

Ziua 15

Din Côte-des-Neiges cobori pe Van Horne către est, treci de Park Avenue, dai în squat-urile cu anarhiști unde se ţin party-uri ilegale. Pentru orice îţi trebuie o autorizaţie… E singurul loc din oraș unde se mai fumează înăuntru. O bere e trei dolari, ai fost o dată cu un prieten, după un concert de black metal și-un ocol pe la Alexandra Platz. Să le povestești despre progresul tău de săptămîna trecută pe linkedin. O trupă repetă într-o clădire care va fi demolată, cea cu graffitti-urile Mama și House. Sînt oneste, radicale și degeaba. Îi vor spulbera dezvoltatorii imobiliari, sistematizatorii, urbaniștii, agenţii de vînzări și corporatiștii ca tine în căutare de apartamente echipate cu aer condiţionat și corpuri de mobilă mid-century modern. De ce nu s-ar construi pe locul acesta o parcare uriașă cu plată, un mall frumos? În aer, panouri publicitare cu invitaţii la Cavalia, Loto Québec, casa populară Desjardins. La demisol, într-un spaţiu cu antichităţi, bătrînul te salută în italiană, pentru că insiști să le spui tuturor că înţelegi italiana, cînd, de fapt, în copilărie ai prins de la prezentatoarele superbe de pe Italia Uno intonaţia cîntată și cîteva propoziţii pe care le spui sigur pe tine, caști gura ca un bou cînd zici bongiorno, crezînd că-ţi iese cîntecul, nu-ţi iese nimic de fapt, la intrare afișe porno din anii șaptezeci, telefoane vechi, statuete, un tonomat pe care-ţi cere cinci mii, icoane bizantine, Profetul răstignit pe-o cruce masivă într-un KFC murdar, un tablou cu ex-ul cartograf trăgînd o mîrţoagă muribundă, urmărit prin ordinator, prin prize, prin sateliţi, paranoia, veioze cu abajururi din catifea grea, mobilă veche bisericească, ești un gușter paranoic rătăcit în gaura asta, îţi sare-n ochi un credenţ cu sfori în loc de butoane lîngă un sicriu cu mînere de aur plin cu paie în care bătrînul își face siesta după-masa cînd nu vin pelerini, cînd nu-și cere nimeni iertare că-l deranjează. Vorbește în continuare, rostind cuvintele rar și convingător, îl auzi în boxe, de data asta predică într-un grai ucrainean galiţian, pe care-l înţelegi perfect pentru că e aceeași limbă înspăimîntătoare la auzul căreia ţi se blochează mușchii faciali nopţile, cînd te trezești ghemuit cu gîndul că cineva ţi-a răpit copiii sau că mama ar putea muri scufundată într-un rîu, undeva lîngă oligofreni, dincolo de ștrec, împinsă din spate de-un tip cu glugă neagră trasă peste faţă, te-ntorci, nu-l mai vezi pe moșneag, continuă vorbăria în boxe, devine personal și prietenos, te întreabă ce-ţi fac părinţii, unde lucrează, cîţi fraţi ai, la ce școală merg copiii, dacă te rogi, întrebi mai mult pentru tine – cui? – cine este Henry, îi răspunzi în română, în timp ce cauţi agitat sub un dagheroscop o imagine vie cu familia ta din partea mamei, în curte la ţară, în centrul ei străbunicul tău, străbunica, bunicul, unicul Ivan Șmuleac, bînd pe ascuns vinul casei în șpais, cîntînd „Dezhămaţi, băieţi, caii”, acompaniat de-o bandură, te frînge sfîrșitul unei toamne îmbelșugate, adormi în braţele mamei tale Natalka, deasupra duhul stră-stră-străbunicii Domicella Gorczynski ocrotind viţa de vie, lumea ta întreagă. Ce povești, ce onomastică, ce gol în sufletul tău minuscul după plecarea lor… Remușcarea că ţi-ai părăsit familia cînd durerea și moartea loveau sec în casă. Ai pierdut proiecţia ciudată din camera obscură a bătrînului sfinx, se prăbușesc statuile civilizaţiei tale, chiar ai crezut vreodată că lucrurile rămîn cioplite în timp? Bătrînul a dispărut între obiectele vintage, sforăie macabru, o gheară de găină și-o lumină oarbă te ghidează spre ieșire, strahul intră în oase, miroase discret a tămîie, te împiedici în praporele căzute, ieși afară, ușa se blochează automat în spatele tău, buimac, nu-ţi poţi stăpîni plînsul, îţi continui traseul, aberantele căutări antieroice, treci de lutierul francez, de clădirea Peur, aflată lîngă podul spre Rosemont.

Te oprești în parcul Lhasa de Sela. Nici un cunoscut. Pe placa comemorativă scrie că locuia în apropiere înainte să moară. Ce trist e să te duci pe întîi ianuarie, la treizeci și opt de ani. Ai tăi și-au făcut prieteni aici. Unde dracu’ vrei să te cari?

Ziua 42

N-am mai văzut un film de doi ani.

Ultima dată am fost la un film pentru copii la Cinema Beaubien.

Copiii mei nu apreciază cinema-ul european

Nu le-a plăcut, s-au plictisit.

Eu, nu știu de ce, încă mă simt european și încerc

Să-i fac și pe ei măcar puţin europeni.

S-au plictisit și de mine, cel care pretinde că-i educă european.

Dar îmi spun că mă iubesc așa cum sînt.

Veţi întreba – ce înseamnă să fii european?

Nu știu. Poate e doar o zi în care n-am alt răspuns.

Ce nu vreau să înţeleg eu e că, în curînd, ei mă vor

Respinge ca pe-un corp străin, european. Un exit.

Așa cum și eu mi-am respins părinţii, ţara, Europa.


din Mile End (, 2016)


Despre autor:

s-a născut în 1979, la Caransebeș. A copilărit în cartierul Pipirig și în satul Cornuțel-Banat. A absolvit cursurile secției Jurnalistică-Engleză din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Nu a scris nici măcar un articol de ziar, iar asta îi dă uneori de gândit. A lucrat pentru șase societăți de telecomunicații, a fost barman și coproprietarul legendarului birt Retro, a fost mover, muncitor în construcții, iar acum e tester de aplicații generatoare de alarme. Din 2007 locuiește la Montreal. E căsătorit cu Natalia și are doi copii, Igor și Ania.

Despre Mile End:

„Dacă ar fi fost scrisă într-o limbă de circulație internațională, cronicarii de la New York Times ar fi scris lucruri minunate despre Mile End, cunoaștem cu toții avalanșa de epitete și semne de exclamare din recomandările lor de carte. Mile End e un manual de supraviețuire și o dare de seamă, iar manualele de supraviețuire nu suportă epitetele glamour și nici nu au nevoie de ele. Ar trebui citită de toți cei care s-au gândit vreodată să emigreze și de toți cei care s-au întors. Și nu numai. Trebuie să recunosc, sunt invidios pe autor, e genul de carte pe care mi-ar fi plăcut să o scriu dacă aș fi avut ocazia să mă imersez până la capăt în continua migrare a sensurilor și a condițiilor pieței libere din lumea occidentală. Clișeul spune că fiecare carte citită îți dă o viață în plus. Eu de la Mile End am primit mai multe vieți.” – Andrei Dósa

„Prin Mile End, Ciprian Popescu contrazice cu o ușurință puțin obișnuită la un debutant prejudecata uzuală a genurilor — cartea lui e în egală măsură una de poezie și un jurnal cu pagini de proză excelentă. Lucrând pe două planuri — pe de o parte, în prezentul canadian, corporatist, aseptic, așezat (credite, carduri, nivelare globalizantă, civilizație & blazare), pe de alta, într-un trecut românesc (periferic) a cărui recuperare e complexă și de multe ori dureroasă, Ciprian Popescu are inteligența unui scriitor lucid și autoironic, capabil de observații minuțioase, cu un fel de detașare deziluzionată care nu-l lasă nici un moment să scape hățurile acestei povești despre emigrare, distanță și adaptare, o excelentă pledoarie pentru ceea ce poate deveni literatura într-o lume interesată mai curând de sociologie, antropologie, economie și știință vulgarizată decât de anosta «beletristică». Cred că principala calitate a cărții constă în turul de forță pe care Ciprian îl face pe limbaj — amestecând cu naturalețe și inventivitate limbi, dialecte și accente, forând într-o materie lingvistică inepuizabilă, el construiește imaginea credibilă a melting pot-ului, și o face cu aerul cuiva care nu poate rămâne pasiv într-o lume în care e propovăduită obediența și în care Consumul a devenit zeu suprem. Mile End este o carte de debut atipică și pasionantă, cum nu am citit prea multe în ultimii ani.” –


La mulți ani, Ciprian Popescu! – echipa SB

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2903