Tahar Ben Jelloun | Această orbitoare absență a luminii

Etapele degradării umane și reîntoarcerea la sine

Acest roman a fost scris în urma confesiunilor unui prizonier politic scăpat cu viață din închisoarea de maximă securitate Tazmamart, din sud-estul Marocului, o închisoare secretă care avea ca scop încarcerarea până la moarte a deținuților politici. Condițiile erau absolut inumane: fără îngrijiri medicale, fără condiții de igienă, mâncarea însăși fiind focar de infecție, fără acces la lumina zilei și fără să se poată sta în picioare. 58 de prizonieri au fost aduși aici în 1972, după ce au atentat la viața regelui Hassan al II-lea al Marocului.

S-a încercat mușamalizarea existenței acestui loc care încălca toate drepturile omului, nimeni neștiind unde dispar așa-zișii „inamici” ai regimului instaurat de Hassan al II-lea, a dezertorilor sau a celor care erau bănuiți de spionaj. Oamenii pur și simplu dispăreau și erau aruncați în acest puț fără fund, în pământ. O celulă la Tazmamart era de fapt un mormânt în care identitatea celui închis trebuia și ea îngropată în același timp. Tazmamart te făcea să devii ceea ce nu credeai că se poate. Fie îți pierdeai mințile și mureai din pricina condițiilor mai mult decât precare, fie îți purificai mintea și spiritul, încercând să faci față. Mulți dintre prizonieri s-au stins în mijlocul deșertului, fără să-și mai vadă vreodată famiiile.

narează (în urma confesiunii fostului deținut  Aziz Binebine), devenind rol principal în romanul Această orbitoare absență a luminii, cei 18 ani scurși peste oamenii care își pierduseră ultima fărâmă a identității de sine. Torturile și chinurile psihice sunt descrise, sunt ilustrate cu precizie de cineast. Din cei 58 de oameni închiși, doar 18 au scăpat cu viață. Din aceștia 18, doar 6 au fost eliberați, mutilați însă fizic și psihic pentru tot restul vieții. Ronald Reagan, împreună cu organizații mondiale care susțineau Drepturile Omului, a reușit să negocieze eliberarea acestor 6 soldați, deoarece unul dintre ei era căsătorit cu o femeie cetățean american. 

La Tazmamart tânjeai să vezi raza de soare, să te poți mișca în voie, să inspiri aer curat și să te poți spăla. Aceste lucruri nu existau. Prizonierii nu aveau nici măcar haine curate de schimb; erau închiși cu hainele proprii, pe care le purtau până se rupeau.Când un coleg de celulă murea, ceilalți îi luau hainele. În 1991, se spune că acest iad al închisorilor ar fi fost închis. Azi, se speculează că există încă, având sprijinul CIA. 

Romanul lui Jelloun pune în lumină (ce ironie!) existența acestor oameni dispăruți de pe fața pământului, predispuși la dezintegrare emoțională și psihică. Nebunia era singura cale de a rezista ororilor, singurul mod care le garanta „siguranța”. Sigur, aceasta exista puțin spre deloc, boala generată de insalubritate, care venea la pachet cu malnutriție, constipație fatală și atacurile nocturne ale scorpionilor.

Și totuși, există o poezie în toată oroare. Felul în care omul se pierde pe sine, felul în care se raportează la ceilalți și la palida amintire a vieții pe care a avut-o cândva, toate acestea transformă romanul lui Jelloun într-un dosar al existenței.  Mintea rămâne singura care refuză să cadă, chiar dacă trupul, membrele, organele cedează pe rând, mintea rămâne ultima strajă al spiritului. Naratorul face tot posibilul să-și păstreze luciditatea, să nu devină un animal închis într-o grotă, să nu facă rău celorlalți, deși tentația este una destul de mare. Instinctul de conservare devine o stare de spirit generală. 

Romanul lui este o frescă dură și reală a lumii în care trăim, în care binele și răul ajung să nu se mai distingă. Traducerea lui nu poate fi altfel decât una extrem de reușită, prea poetică, poate, pentru o proză atât de dură. Această „absență” a luminii este una zdrobitoare, care „orbește” tocmai pentru că individul se pierde pe sine. Dacă este destul de norocos, se regăsește, chiar dacă trec 18 ani în care n-a văzut lumina zilei și nici n-a putut sta în picioare. În genunchi, pe vine, de-a bușilea, omul încearcă să renască. Aflat în stadiul de primată, cel care analizează limpede șirul evenimentelor devine simbolul umanității pierdute, o statuie a depășirii condiției umane din mijlocul deșertului.

Tahar Ben Jelloun (n. 1944) este un romancier şi poet marocan. În 1971, a emigrat împreună cu familia din Fes în Franţa. A studiat filozofia şi psihologia la Paris.  A fondat editura La nave di Teseo, împreună cu marele Umberto Eco. 

În prezent, lucrează ca psihoterapeut şi scrie pentru Le MondeLa Reppublica şi El País. În limba română au mai apărut: Copilul de nisip (1985), Corupţia (1995), Noaptea greşelii (1997), Rasismul pe înţelesul fiicei mele (1998), Căsătorie de plăcere (2016). 


 

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ruxandra A.

Ruxandra A.
A absolvit Facultatea de Litere din București. Este masterandă la Universitatea Transilvania din Brașov, tot la Litere. Fotografiază și scrie pentru sine. Ascultă tot ceea ce-i pune spiritul în mișcare: post-rock, metalcore, progressive, doom-metal, psychedelic rock.