Mihaela Perciun este o autoare din Basarabia, care a publicat mai multe cărți până acum. Cea mai nouă, Cenușă rece, a apărut la Editura Polirom, în deja celebra colecție „Ego.Proză”. Volumul poate fi citit ca o colecție de trei proze de dimensiuni mai lungi sau ca un roman făcut din bucăți, fiindcă cele trei părți (capitole) – „Cenuşă rece”, „Degetele” şi „Străinii” – au aceleași personaje și un fir epic comun.
Prima parte are ca subiect o înmormântare de la țară, cu toate datinile, cutumele și obiceiurile aferente. O adolescentă, a cărei mamă e plecată în Italia și al cărei tată e mort, trăiește doar cu bunica ei, care la un moment dat moare și ea. Sarcina îngropăciunii cade pe umerii ei. Narațiunea este alertă, ca de thriller, și se vede că autoarea ori s-a documentat foarte bine, ori știe din propria-i experiență cum se petrec lucrurile într-un moment ca acesta. E remarcabil cum a putut să strângă laolaltă, într-o proză tragicomică, atâtea obiceiuri băbești, care încă se practică la țară. Nu numai că tot satul participă, fără voia fetiței, la pregătiri, dar fiecare babă știe mai mult decât cealaltă și se ajunge la certuri și la tot felul de situații mai mult sau mai puțin plăcute pentru fată, dar spumoase pentru cititor.
În cea de-a doua proză sau capitol, o regăsim pe moartă la tinerețe. Baba Antonița este o tânără doctoriță și de ea e îndrăgostit un bărbat, Tudor, cu multe legături politice dar pe care nu-l acceptă tatăl ei. Trebuie spus că o parte din acțiune se petrece pe vremea comunismului basarabean și am recunoscut o grămadă de similitudini cu cel românesc. Marele merit al acestui capitol este că autoarea trece în revistă o grămadă de lucruri care se întâmplau în acea vreme, precum și ascensiunea postcomunistă a personajului, care se asemănă cu multe ascensiuni reale. Nu știu dacă autoarea a avut în minte o persoană anume când a scris, dar adevărul este că a reușit cu asupra de măsură să portretizeze o tiplogie umană extrem de canceroasă care a împânzit țara după comunism: fostul privilegiat care ajunge mare mahăr după revoluție și care nu prea plătește niciodată pentru nimic din ce a făcut. Totuși, autoarea nu vizează numai aceste aspecte, ci relația dintre el, Antonița, soțul și fiica ei. Există niște puncte forte și răsturnări de situație cu puțin aer de telenovelă.
Telenovela (fără sens peiorativ) se reia în cea de-a treia proză, care continuă acțiunea din prima, așadar a doua ar putea fi o analepsă. Episodul trei: întoarcerea mamei din Italia și partea cu adevărat tragică a volumului. Pe lângă drama copilului care crește aproape singur fiindcă părinții au emigrat, descoperim și drama celui plecat. Mihaela Perciun inistă destul de puțin asupra străinătății, dar îndeajuns de mult încât să înțelegem ce s-a întâmplat. Este un subiect pe care mi l-aș dori expus în mai multe cărți. Sunt câteva, dar nu destule.
Cartea este destul de bine scrisă, dar mai găsim cuvinte nelalocul lor sau unele repetiții deranjante. O redactare
suplimentară ar fi făcut mult bine, dar nu pot spune că m-a sâcâit în așa fel încât să vreau să abandonez lectura. Anumite pasaje sunt de-a dreptul extraordinare, poetice, altele mai puțin reușite. Cartea este inegală ca valoare. Volumul Mihaelei Perciun este interesant mai ales datorită subiectului, iar prima parte, cea care dă titlul cărții, aș vedea-o transformată într-un scurtmetraj, fiindcă este extrem de cinematografic scrisă și are toate calitățile pentru a atrage. Luat ca întreg, romanul Cenușă rece scârțîie în anumite puncte, acolo unde se îmbină cele trei capitole, dar dacă citim fiecare parte ca pe o proză de sine stătătoare, lucrurile se schimbă și volumul capătă o altă valoare.
Titlu: Cenușă rece
Autor: Mihaela Perciun
Editura: Polirom
An apariție: 2017
Număr pagini: 208
