„Mâța Vinerii” de Doina Ruști [fragment]

București, 1798. Bucătăria ocultă a Bucureștiului într-un situat în continuarea Manuscrisului fanariot. Cărăbușii prăjiți, crumilla cum animis, plăcintele de trandafiri, elixirele de iubire sau lichiorul formicosus sînt numai cîteva dintre mixturile vrăjite care conduc firele unei narațiuni cu final amplu.

 

Doina Ruşti este una dintre cele mai apreciate voci feminine ale literaturii contemporane. Tradusă în numeroase limbi, invitată la târguri şi evenimente internaţionale, s-a impus în special prin romanele cu tematică diversă şi construcţie solidă. Dintre acestea, amintim Zogru (2006, 2013), Fantoma din moară (2008), amplu despre comunismul românesc, distins cu Premiul pentru Proză al USR, şi Lizoanca la 11 ani (2009), recompensat cu Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române. Bestsellerul Manuscrisul fanariot (2015, 2016) a deschis seria ficţiunii istorice, în care se înscrie şi Mâţa Vinerii.

Doina Ruşti trăieşte în Bucureşti, este profesor universitar şi scenarist.

Pagină web: http://doinarusti.ro

 


[]

Spre ziuă începui să‑mi simt degetele. În gât îmi urca amăreala. Primul lucru care mi‑a răsărit în minte a fost faţa încremenită a Cuviosului Zăval, inimioara tatuată, cuţitul înfipt sub bărbie. Multă vreme mi‑a stat în creier, chiar şi apoi, la luni de zile, mă trezeam dimineaţa cu acea faţă ofilită, care nu mai era faţa lui.

Ca la orice han, curtea beilicului mişuna de lume, mai ales de pregătiri pentru drum, căci Ismail Bina Emeni urma să plece spre Giurgiu cu un convoi de căruţe, păzite de arnăuţi înarmaţi. Îşi făcea drumul lunar spre Husein Küçük, zis şi Căpitan‑Paşa, de care nu depindea numai slujba lui Ismail, ci toată bunăstarea Valahiei. Cum era de‑nţeles, nu putea să plece cu mâna la spate, ci încărcat cu daruri şi mici atenţii, printre care şi‑o căruţă cu nişte femei.

Îmi cam pierdusem curajul, dar nu eram dintre cei care aşteaptă să moară. Îmi rămăsese un strop de pulbere neagră, păstrată întotdeauna în nodul şalului, deşi nu puteam să fac mare lucru cu ea. Un arnăut m‑a scos în curte, sub soarele dimineţii. Era gălăgie, căci slugile alergau după treburi. Ismail Bina se pregătea să urce într‑o trăsurică de stradă, din care cauză porţile beilicului se deschiseră, iar mie mi se păru un moment bun. Dacă aş fi avut măcar un flaconaş de aqua phosphori, aş fi dat foc la ceva, dar aşa – nu‑mi rămânea decât fuga. Când arnăutul se depărtă puţin, mă aruncai orbeşte în faţă, alergând cu efort, căci în viaţa mea nu umblasem desculţă. Picioarele îmi erau amorţite. Lumea se dădea la o parte, iar curând îmi făcusem loc spre poartă. Nu‑mi rămânea decât să mă ascund undeva şi în momentul acela o grămadă de coşuri mi se păru cel mai potrivit loc. Aproape scăpasem. Eram în stradă. Deznodai şalul şi scosei pulberea, însă o mână mi se înfipse în ceafă şi nu mult după aia stăteam în faţa trăsurii, ruptă, ca nalba.

Ismail Bina mă privea cu reproş, iar ţărănoiul de ciohodar mă strângea cu unghiile înfipte în carne. Mi‑aduc aminte că Ismail avea un turban alb, de un alb ca zăpada, iar între cutele lui sclipea un granat. Amintindu‑mi‑l acum, îmi dau seama că era un bărbat cu mult farmec, dar pe atunci altele erau pentru mine măsurile frumuseţii! Omul trase un fum din ciubuc, iar apoi fumul alburiu, care se plimbase prin carnea lui, îmi umplu ochii de lacrimi. Turcul nu părea supărat. Mă întrebă cu blândeţe de ce fugisem, ce‑mi lipsise mie până atunci. Trebuie să recunosc că vorbele lui aproape mă ruşinară. Îmi trecu prin minte că poate nici nu ştia că fusesem răpită. Poate că‑şi închipuia că cei doi nemernici mă cumpăraseră de la piaţă. Nici n‑aveam vreun răspuns pregătit. Iar, în afară de asta, abia respiram din cauza mâinii care mă strângea fără milă.

Lumea făcuse cerc în jurul nostru, iar Ismail, simţind că mulţimea aştepta ceva de la el, întinse spre mine un deget înmănuşat şi‑mi întoarse buza pe dos, holbându‑se cu mulţumire la cei din jur:

— Aha, tu eşti aia de azi‑noapte! Urâtele sunt mereu pline de mofturi! Ia uitaţi‑vă ce mistreaţă avem aici!

Râsetele din jur îi dădură apă la moară. Nimeni până atunci nu mă ponegrise aşa. Nimeni nu mă rănise atât de rău. Şi mai era şi pielea mănuşii, care‑mi rămăsese pe buze. Lumea din jur părea să‑l aprobe.

Îmi venea să intru în pământ şi să nu mă mai întorc niciodată. Însă umilinţa mă pusese pe jar, iar dintre toţi sprijinitorii pe care‑i avusesem, chipul magistrului Iulian ieşi alb, aducându‑mi în minte una dintre învăţăturile lui şi, întărită, urlai din toţi rărunchii, scoţând sunetele din fundul stomacului şi chiar din maţele încolăcite de foame:

— Ismail Bina Emeni!

Când strigi pe cineva într‑o mulţime dementă, care ea însăşi rage, există o singură regulă: să crezi cu adevărat că tu eşti singurul vorbitor. Prin urmare, lăsai cuvintele să curgă fără grabă, iar după o pauză repetai numele cu un ton mai înalt, ca să‑l fac să m‑asculte. Nu aveam nimic să‑i spun, ci voiam să‑l fac să se uite la mine, ca să‑i arăt dinţii, căci, deşi îmi deschisese gura, continua să privească spre lumea din jur. În acest timp, un glas răsunător se revărsă peste piaţă:

Ismail Bina în drum spre Vidin

Şi‑a vândut şalvarii pe‑o sticlă de vin.

Uitând de Allah şi de‑al său proroc,

A tras la măsea, îmbătându‑se ca un porc!

Iar acum, din toată lumea din jur,

Numai Ismail Bina are o faţă de cur.

Lumea foşni şi un râs mare urcă spre cer. Mulţi ştiau cântecul, pe care un glas de băiat îl făcuse să răsune pe toată strada. Unii îi ţinură imediat hangul. Vocea trecea pe lângă trăsură ca o coardă de ţambal.

Pe faţa lui Ismail Bina se furişă o nelinişte. În sfârşit îmi privise dinţii şi nu mai nimerea cuvintele. Lumea se strânse şi mai mult în jurul nostru, ceea ce îl cam alarmă. Valurile de fum urcau din ciubucul lui direct spre ochii mei, loviţi de usturime, ceea ce mă făcu să‑i zâmbesc fără milă, ignorând toate sfaturile Maximei. Pe gura turcului ieşi o bolboroseală, căci nu e nimeni care să mai poată vorbi omeneşte după ce‑mi vede dinţii. Unii încurcă frazele, alţii uită cuvintele, iar cei mai tâmpiţi spun vorbe care nu există în nicio limbă. În momentul acesta de bâlbâială, din spate se ridică un urlet, iar ciohodarul slăbi mâna. Câţiva oameni se îmbrânciră spre noi, iar eu prinsei momentul şi, mizând pe faptul că nu aveam să mă mai întâlnesc cu el vreodată, dintr‑o zvâcnitură scuturai pulberea în ciubucul lui Bina. Profitând de scânteile care împroşcau lumea şi de buluceala care se crease, alergai întins către o căruţă care se îndrepta cu viteză spre pod.


 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2749