„Fata cea bună” de Mary Kubica [fragment]

este autoarea a trei romane, devenite în foarte scurt timp de la apariție bestsellere internaționale, cu peste un milion de exemplare vândute. Este licențiată în istorie și literatură americană la Miami University din Oxford, Ohio. Trăiește în apropiere de Chicago, împreună cu soțul ei și cei doi copii.

O găsiți pe Twitter: @MaryKubica.


„Un debut ca un roller coaster întortocheat. Fanii romanului Fata dispărută vor adora la fel de mult și această poveste! (Lisa Gardner)

„Debutul spectaculos al lui Kubica va încuraja comparațiile cu Fata dispărută. (Publishers Weekly)

„Acest debut excelent se citește pe nerăsuflate și este de recomandat fără rezerve! (Library Journal)

„Thrillerul cu care debutează Kubica îi va face pe cititori să se întrebe ce se întâmplă cu adevărat până la ultimele pagini. (Booklist) 


fragment


COLIN

Înainte

E destul de simplu, de fapt. Îl mituiesc pe tipul ei să stea la job cu câteva ore în plus față de cât și-ar dori. O urmăresc până în bar și mă așez strategic, s-o pot urmări, dar în același timp ca ea să nu mă vadă. Aștept să-i sune mobilul și, când ea află că i s-a tras țeapă și a picat întâlnirea, intru și eu în scenă.

Nu știu prea multe despre ea. Am văzut o singură poză. E o fotografie blurată cu ea, coborând spre platforma de la metrou, o poză făcută dintr-o mașină parcată la douăzeci de metri depărtare. Între fotograf și fată s-au interpus vreo zece oameni, așa că fața ei este încercuită cu roșu. Pe spatele fotografiei sunt scrise numele Mia Dennett și o adresă. Mi-a fost înmânată cu vreo săptămână și ceva în urmă.

N-am mai făcut până acum ceva asemănător, de când mă știu. Furt, da. Șantaj, da. Să răpesc pe cineva, însă, niciodată.

Dar am nevoie de banii ăia.

Am tot urmărit-o în ultimele câteva zile. Știu de unde își face cumpărăturile, cunosc spălătoria ei de haine preferată, am aflat unde lucrează. Nu i-am vorbit până acum. N-aș putea să-i recunosc timbrul vocii. Încă nu știu ce culoare au ochii ei sau cum arată când este îngrozită.

Dar urmează să aflu.

Mi-am luat o bere, dar nu beau din ea. Nu pot risca să mă îmbăt. Nu în seara asta. Nu vreau însă nici să atrag atenția asupra mea, așa că îmi comand berea, ca să nu pară că stau ca idiotul. Pare plictisită, înainte să-i sune mobilul. Iese afară să vorbească, și când se întoarce observ că este nemulțumită. Se gândește să se care, dar mai stă să-și termine băutura. Scoate un pix din geantă și începe să mâzgălească pe un șervețel de la bar, în timp ce-l ascultă pe un fraier care-și citește poeziile pe scenă.

Încerc să nu mă gândesc deloc la asta. Încerc să ignor că e așa de drăguță. Mă forțez să mă gândesc la bani. Am nevoie de banii ăia. N-ar trebui să fie așa de greu. În câteva ore se va termina totul.

— E ca lumea, îi spun, arătând din cap spre șervețel.

E cea mai bună replică la care mă pot gândi. Nu știu nici un rahat despre artă.

Mă privește cu răceală când mă apropii. Nu vrea să aibă de-a face cu mine. E bine, asta face totul să fie și mai ușor. De abia își ridică ochii de pe șervețel, chiar și atunci când îi laud lumânarea pe care a desenat-o. Vrea s-o las în pace.

— Mulțumesc.

Nu se uită la mine.

— Cam abstractă.

Asta, aparent, e o afirmație nepotrivită.

— Ți se pare că arată aiurea?

Un alt tip, în locul meu, ar râde. I-ar spune că a glumit și ar potopi-o cu complimente. Nu și eu. Nu cu ea.

Mă strecor în separeul ei. Cu oricare altă fată, în oricare altă zi, m-aș duce dracului de acolo. În oricare altă zi nu m-aș fi apropiat de masa ei, nu de masa unei femei care pare nervoasă și care mai are și aerul unei scorpii. Aș lăsa în seama oricărui alt tip flirturile, conversațiile superficiale și alte asemenea rahaturi.

— N-am spus că arată aiurea.

Cu o mână, își apucă geaca de pe spătar.

— Mă pregăteam să plec, zice.

Dă peste cap restul băuturii și lasă paharul pe masă.

— Locu-i numai al tău.

— Cam ca Monet, îi zic. Monet desena chestiile alea abstracte, nu?

O fac intenționat.

Mă privește. Sunt convins că e pentru prima dată. Îi zâmbesc. Mă întreb dacă ce vede la mine e suficient ca să-și ia mâna de pe geacă. Vocea i se îmblânzește, ca și cum și-ar da seama că a fost agresivă la început. Poate nu-i chiar o scorpie, până la urmă. Poate e doar enervată.

— Monet e un pictor impresionist, zice. Picasso era cu arta abstractă. Kandin­sky. Jackson Pollock.

N-am auzit de ei. Încă mai are de gând să plece. Nu sunt îngrijorat. Dacă se hotărăște să plece, o s-o urmăresc până acasă. Știu unde stă. Și am timp destul.

Dar mai fac oricum o încercare.

Mă întind după șervețelul pe care l-a făcut ghemotoc și l-a aruncat în scrumieră. Îl scutur de scrum și-l despăturesc.

— Nu arată deloc aiurea, îi zic, în timp ce-l îndoi și-l bag în buzunarul de la spate al blugilor.

Asta e de ajuns ca s-o facă să-și îndrepte privirea spre bar, cu ochii după chelneriță. Se gândește să-și mai comande o băutură.

— Îl păstrezi? mă întreabă.

— Da.

Râde.

— În caz că ajung celebră într-o bună zi?

Oamenilor le place să se simtă importanți. Are și ea defectul ăsta.

Îmi spune că o cheamă Mia. Îi zic că eu sunt Owen. Îmi ia ceva timp până să-i răspund la întrebare, așa că zice:

— Nu mă gândeam că e așa greu să răspunzi la asta.

Îi spun că părinții mei trăiesc în Toledo și că sunt funcționar la bancă. Nu e adevărat nici una, nici alta. Nu-mi spune nici ea prea multe chestii personale. Vorbim despre întâmplări diverse: un accident de mașină pe Dan Ryan, un tren de marfă care a deraiat, campionatul World Series. Propune să vorbim despre ceva care nu e deprimant. Greu de făcut! Își comandă o băutură, apoi încă una. Pe măsură ce bea, devine mai deschisă. Recunoaște că iubitul i-a tras clapa. Îmi povestește despre el, că sunt împreună de la sfârșitul lui august și că ar putea să numere pe degetele de la o singură mână dățile în care el chiar a apărut la întâlniri. Cerșește o compătimire pe care eu nu i-o ofer. Nu sunt genu’.

La un moment dat, mă așez mai aproape de ea la masă. Din când în când, picioarele noastre se ating, fără să vrem, pe sub masă.

Încerc să nu mă gândesc deloc. La ce va fi după. La cum o voi brusca să intre în mașină și la cum i-o voi da lui Dalmar. O ascult vorbindu-mi întruna, dar nici nu mai știu despre ce, pentru că singurul lucru la care mă gândesc sunt banii. La cât de mult îmi vor ajunge. Chestia asta nu e ceva ce fac în mod obișnuit – să stau cu o tipă într-un bar în care pariez că n-aș fi intrat niciodată, să iau pe cineva ostatic pentru recompensă. Dar îi zâmbesc când se uită la mine, iar când mâna ei o atinge pe a mea o las, pentru că știu o chestie: fata asta ar putea să-mi schimbe viața.

EVE

Înainte

Este miezul nopții și, la fel ca toată săptămâna care a trecut, nu pot dormi. Amintirile cu Mia mă bântuie la orice oră din zi sau noapte, o imagine cu Mia la vârsta de un an, îmbrăcată într-o salopetă de culoarea măslinei, cu piciorușele ei grăsuțe ieșind din pantalonași în timp ce încerca să meargă, dar nu reușea; unghiuțe roz, perfecte, pe cele mai scumpe degețele în vârstă de 3 ani; sunetul plânsului ei când i-au fost găurite urechile, dar apoi felul în care își admira cu orele, în oglinda din baie, cele două pietricele de opal.

Stau în fața ușilor deschise ale cămării, pe întuneric. Ceasul din bucătărie, de deasupra cuptorului, arată 3 și 12 minute, dimineața. Bâjbâi orbește pe rafturi după ceaiul de mușețel, știind că mai am sigur o cutie pe acolo, dar în același timp fiind conștientă că aș avea nevoie de ceva mult mai tare decât ceaiul de mușețel ca să mă ajute să adorm. Mi-o amintesc apoi pe Mia la prima ei împărtășanie, dezgustul de pe fața ei când și-a pus pentru prima dată anafură pe limbă, Trupul lui Christos; mi-o amintesc râzând apoi de asta, doar noi două, singure în dormitorul ei, ea spunându-mi cât de greu a fost de mestecat și înghițit bucățica aia de pâine uscată și cum aproape s-a înecat cu vinul.

Și apoi mă lovește, cu forța unui izbituri de un zis de cărămidă, revelația care brusc mă copleșește: copilașul meu ar putea fi mort, și acolo, în fața cămării, în miezul nopții, încep să plâng amarnic. Mă las să cad pe podea și îmi acopăr fața cu manșetele pijamalei ca să-mi înăbuș plânsul. O văd parcă în salopeta ei de bebeluș, cum zâmbește fără dinți, pe care încă nu-i are, și cum se ține de marginea măsuței de cafea ca să vină spre brațele mele, întinse spre a o prinde.

Fetița mea ar putea fi moartă.

Fac tot ce pot ca să contribui și eu la investigație, și totuși pare complet inutil și superficial tot ce fac, pentru că Mia încă nu este acasă. Petrec o zi întreagă în cartierul unde locuia Mia, împărțind trecătorilor fluturași pe care scrie Dispărută. Le lipesc pe stâlpii de iluminat și pe vitrinele magazinelor, fotografia Miei pe o hârtie roz, imposibil de trecut cu vederea. M-am întâlnit la prânz cu prietena ei Ayanna, și împreună am rememorat detaliile ultimei zile în care a fost văzută Mia, disperate să găsim ciudățenii care ar putea explica dispariția ei. Dar nu am găsit. Am mers în oraș cu detectivul Hoffman, după ce și-a făcut și el o copie a cheii de la apartamentul Miei și a verificat dacă nu cumva era acolo locul crimei, și împreună am răscolit printre obiectele fiicei mele, prin însemnările și planurile ei pentru lecțiile pe care le avea de predat, prin listele de cumpărături și cele cu sarcini de îndeplinit, sperând să găsim un indiciu. N-am găsit nimic.

Detectivul Hoffman mă sună în fiecare zi, uneori chiar și de două ori. Rar, foarte rar trece o zi în care nu vorbim. Vocea lui și temperamentul calm mă încurajează, și este mereu prietenos cu mine, chiar și atunci când James îl repede.

James spune că Hoffman este un dobitoc.

Detectivul îmi lasă impresia că sunt de fiecare dată prima care intră în posesia oricărei informații care ajunge pe biroul lui, dar sunt convinsă că nu-i așa. Le triază înainte să mi le aducă la cunoștință. Acele mici frânturi de informație dau naștere la o mie de întrebări în mintea unei mame.

Fiecare respirație îmi amintește de dispariția fiicei mele. Când văd alte mame ținându-și copiii de mână. Când văd puști urcându-se în autobuzul care-i duce la școală. Când văd pe stradă anunțuri cu pisici dispărute, sau când o mamă își strigă fiul pe nume.

Detectivul Hoffman vrea să știe absolut totul despre Mia. Scotocesc printre fotografiile ei vechi din pivniță. Dau peste costume vechi de Halloween, hăinuțe pentru vârsta de trei ani, role și păpuși Barbie. Știu că mai există și alte cazuri. Alte fete dispărute, ca Mia. Îmi imaginez mamele acelor fete. Știu că există fete care nu se vor mai întoarce niciodată acasă.

Detectivul îmi reamintește că absența noutăților este de fapt o veste bună. Uneori mă sună chiar și când n-are ceva să-mi spună, nicio noutate, în caz că mă întrebam, și întotdeauna mă întreb, firește. Mă încurajează. Îmi promite că va face tot ce poate ca să o găsească pe Mia. Pot să-i citesc asta și în ochi, când mă privește, sau când stă un minut în plus față de cât ar fi cazul, parcă pentru a se asigura că n-o să mă prăbușesc.

Însă, cu toate astea, mă gândesc la dispariție tot timpul. Și la cât de greu este să stai în picioare și să mergi, la cât de imposibil a devenit să exiști într-o lume care se gândește la politică, la distracție, la sport și la economie, în timp ce eu nu mă pot gândi la altceva decât la Mia.

Cu siguranță, nu am fost cea mai bună mamă. Este de la sine înțeles. Scopul meu nu a fost să fiu nici o mamă rea, totuși. Pur și simplu, s-a întâmplat. Așa cum au stat lucrurile, să fiu o mamă imperfectă a fost o joacă în comparație cu a fi o mamă fără cusur. Aceasta din urmă era o luptă din răsputeri, 24 de ore pe zi din care nu puteai ieși niciodată victorioasă. Mult după ce fetele erau în pat, adormite, eu mă chinuiam cu dileme privind ce am făcut și ce n-am făcut în orele în care am stat împreună. Îmi ardeau sufletul întrebările astea. De ce i-am permis lui Grace s-o facă pe Mia să plângă? De ce am țipat la Mia, când începuse să plângă, doar pentru că nu mai puteam suporta zgomotul? De ce m-am retras într-un loc liniștit, departe de ele, pentru o clipă? De ce am grăbit zilele – de ce mi-am dorit ca ele să treacă mai repede – doar pentru a rămâne singură? Alte mame își duceau copii la muzee, în parcuri, la plajă. Eu le-am ținut pe ale mele în casă, cât am putut de mult, doar ca să nu facă o scenă în mijlocul mulțimii.

Stau trează noaptea, întrebându-mă: dacă nu voi mai avea niciodată o șansă să mă revanșez față de Mia? Dacă nu-i voi mai putea arăta niciodată ce fel de mamă mi-am dorit dintotdeauna să fiu? Genul acela care se joacă ore nesfârșite de-a v-ați ascunselea cu fiicele ei, care șușotește și chicotește pe marginea patului lor despre băieții din generală care sunt drăguți. Am avut dintotdeauna în minte imaginea unei prietenii reale între mine și fiicele mele. Ne-am imaginat făcând împreună cumpărături, probând haine, împărtășind secrete, cu totul altceva decât relația formală și rece care există acum între mine și fetele mele, Grace și Mia.

Îmi fac o listă în minte cu toate lucrurile pe care i le-aș spune acum Miei, dacă aș putea.

Că am ales numele Mia de la străbunica mea, Amelia, luptându-mă cu James ca să-l conving să renunțe la numele ales de el – Abigail.

Că în noaptea de Crăciun, când ea avea patru ani, James a stat treaz până la 3 dimineața ca să asambleze căsuța pentru păpuși, iar în final a ieșit de vis. Că deși toate amintirile pe care le are cu tatăl ei sunt pline de ranchiună, au fost și clipe de fericire: James învățând-o să înoate, James ajutând-o să se pregătească pentru un test la gramatică, în clasa a patra.

Că sufăr pentru absolut fiecare dată când i-am refuzat bucuria de a-i citi înainte de culcare, disperată acum după măcar încă 5 minute de râs la Harry, câinele murdar. Că m-am dus la librărie și am cumpărat un exemplar din cartea asta, după ce am răscolit fără succes pivnița în căutarea celei vechi. Că stau pe podeaua fostei ei camere și o citesc încontinuu, iar și iar, și iar.

… Că o iubesc.

Că îmi pare rău.


Carte publicată la editura Herg Benet, în colecția Passport, în traducerea romancierei

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2729