Bogdan Suceavă – Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute

, matematician, romancier, nuvelist, profesor universitar, jurnalist, a publicat anul acesta Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute, Polirom. Autorului, care a scris cel puțin două romane superbe (pe acestea le-am citit eu, despre restul nu mă pot pronunța) Venea din timpul diez și Noaptea în care cineva a murit pentru tine, i-a venit ideea de a face această carte când a asistat, în decembrie 1989 la incendierea BCU. „Când trec pe lângă spații a căror istorie nu a ajuns întreagă până la noi îmi e imposibil să nu resimt o extraordinară tristețe. Nu pot separa asta de istoria personală, de acea imagine din 1989, când am văzut cum ard cărțile Bibliotecii Central Universitare în timpul tulburărilor din București. Deci așa arată uitarea. Imaginea era apocaliptică: se ridicau noaptea spre cerul de decembrie limbi lungi de flăcări hrănite de o clădire adăpostind o uriașă bibliotecă. Privind o asemenea panoramă, ți se pare că tot ce e mai prețios se poate irosi repede, că tot ce ar putea fi nobil în moștenirea noastră e diminuat odată cu fiecare tragedie care poate aneantiza momentele de înălțare și de luciditate, chiar dacă le credeam adăpostite între coperțile unei cărți.” (p.69)

Pentru oricine este interesat de subiect, Istoria lacunelor este o bună introducere și se citește ca un roman polițist. Autorul „investighează” erori sau acte voite care au dus la pierderea de manuscrise valoroase și de-a lungul timpului au fost multe: literatură, matematică, științe, opere filosofice, teologice etc. Au ars biblioteci (Biblioteca din Alexandria sau „biblioteca Cotton de la Ashburnham House pe data fatidică de 23 octombrie 1731”, p. 127), au fost arse de autorii lor (Gogol, cu volumul doi din Suflete moarte), de urmașii lor (cei ai Lordului Byron i-au ars Memoriile, urmașii Marchizului de Sade au ars ce a rămas nepublicat după moartea infamului), în urma cutremurelor, în urma războaielor. Să nu uităm că numai în secolul 20 au pierit arse, furate, îngropate cine știe câte manuscrise.

Am aflat, printre multe altele, că I.L. Caragiale plănuia să scrie o piesă în care să apară după douăzeci de ani personajele din O scrisoare pierdută și din O noapte furtunoasă, dar și una despre Didona, regina Cartaginei. O poveste impresionantă pe care o scrie Suceavă este cea a lui René-Radu Policrat, deputat român liberal după 1989. „În România anilor când prietenul meu dramaturg (René-Radu Policrat n.m.) trăia ascunzându-se, cei acuzați că au citit Istorie și Utopie, cartea publicată de Emil Cioran la Paris în 1965, au făcut ani grei de închisoare. Oamenii au intrat la pușcărie pentru că au distribuit și citit o carte. Constantin Noica și-a pierdut dinții pentru cartea aceea, pentru că a fost lovit la interogatoriu. Așa că, atunci când am scris o poveste despre acei ani, am făcut-o ca un soi de chemare la datorie, ceva ce dubla motivația literară.” (pp. 158-159)

Este vorba despre povestirea Praf de cărbune, pe care autorul a scris-o pentru a păstra memoria acestuia, care, odată cu instaurarea comunismului, știind că va fi arestat, s-a ascuns într-o cămăruță, unde, pentru a nu-și pierde mințile, a scris piese de teatru. Cele mai multe au fost pierdute: „A săltat capacul micului cufăr și a băgat mâna înăuntru. A scos-o neagră. În cei cinci ani de captivitate, hârtia făcuse drumul pe care materia organică îl parcurge în milenii din carbonifer până la huila zilelor noastre, un proces chimic lipsit de oxigen din care nu mai rămăsese decât un soi de praf negru, lucios, mai închis la culoare decât cenușa.” (p.159)

O piesă a scăpat și a fost montată după 1989. Impresionant este faptul că, după mărturisirea autorului, acesta nu regretă faptul că s-au pierdut și nici nu a încercat vreodată să le mai rescrie.  Multe alte povești de acest gen despre scriitori, matematicieni, filosofi, apar în volum. Un alt aspect pe care autorul îl tratează cu multă inteligență este cel legat de manuscrise, opere, teorii care au fost considerate pierdute, dar ele de fapt erau doar ascunse la vedere sau nu au putut fi înțelese fiindcă nu puteau fi citite. „Și neînțelegerile lingvistice pot juca un rol în toată istoria asta. Au existat cărți în limbi cu foarte puțini cititori, așa cum a fost limba gotică, de pe urma căreia nu au rămas multe manuscrise. Unul dintre acestea este așa-numitul Codex Argenteus, expus la Carolina Rediviva, biblioteca din Uppsala. Acest manuscris va fi trecut prin mâinile unora care nu-l înțelegeau. Volumul respectiv va fi fost considerat pentru multe veacuri doar un obiect a cărui valoare rezidă în faptul că ar conține argint. (p. 95).

Cartea lui ne face să ne punem întrebări despre pierderi, despre ce se câștigă dintr-o , dar și dacă s-ar fi păstrat acele manuscrise ar fi făcut cinste autorilor sau hazardul a făcut în așa fel încât ele să dispară? Borgsian, autorul se întreabă dacă ceea ce s-a pierdut nu e mai mult decât ceea ce a rămas. Dar ce a rămas mai este studiat așa cum ar trebui? Întrebările curg una din cealalta și  Istoria lacunelor este o carte care te pune pe gânduri și acesta este unul din nenumăratele motive pentru care ea merită citită.


Titlu: 
Autor: Bogdan Suceavă
Editura: Polirom
An apariție: 2017

 

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.