„Absolutul astăzi” de Andrei Marga. Monografia lui Joseph Ratzinger [fragment]

Introducere

Monografierea operei teologilor nu este uzuală printre filosofi. Aşa cum teologii i-au privit mult timp cu suspiciune pe filosofi, aceştia din urmă i-au ignorat îndeobşte pe teologi. Fiecare, teologul şi filosoful, se consideră şi astăzi suficient sieşi, încât cercetarea sistematică a unui teolog de către vreun filosof este rară.

Atitudinile amintite, ale suspiciunii şi ignorării, fie ele şi în recipro citate, nu se mai justifică în culturile aflate în criză ale modernităţii târzii. În plus, aceste atitudini sunt contraproductive. Nu se mai obţin răspunsuri realiste la problemele umanităţii de astăzi fără conlucrarea filosofilor şi teologilor.

Aceasta ar fi o raţiune suficientă pentru a examina opera unuia dintre cei mai inovativi şi prolifici teologi din modernitatea târzie. La raţiunea menţionată se adaugă însă o alta, anume mulţimea perspectivelor noi pe care opera lui le-a deschis în teologie şi filosofie, anvergura iniţiativelor sale de gândire în conceptualizarea vieţii oamenilor din epoca noastră. În opera lui – devenit, în 2005, Papa Benedict al XVI-lea – avem reflecţia celui mai mare teolog dintre pontifii ultimelor secole, care este, în acelaşi timp, una dintre conştientizările filosofice de referinţă ale condiţiei umane la trecerea în mileniul trei.

            În volumul de faţă am încercat să scot în relief perspectivele noi şi iniţiativele de gândire datorate lui , într-un efort de monografiere ce se concentrează pe temele majore ale operei. Am căutat să surprind opţiunile stabilizate, proprii gândirii continuu interogative a teologului şi filosofului.

            Această monografiere a devenit indispensabilă dintr-o raţiune neobişnuită. Joseph Ratzinger a exercitat în 2005-2013, sub numele de Benedict al XVI-lea, o misiune la scara umanităţii, iar pastoraţia a fost parte a misiunii sale. S-a putut observa însă, în anii de pontificat, cum întâiul stătător al Bisericii universale a amplificat anvergura pastoraţiei, încadrând-o în analize vizionare care deschid efectiv orizonturile. În fapt, spre exemplu, enciclicele, precum Deus caritas est (2006), Spe salvi (2008), Caritas in Veritate (2009), sunt mai mult opere culturale şi, în mod precis, opere filosofice înnoitoare pe scena cugetării, decât pastoraţie.

            Există încă o raţiune, a patra, a preocupării mele pentru opera lui Joseph Ratzinger. Este vorba de împrejurarea că, printre marii teologi ai epocii moderne, gânditorul venit de la München a încorporat în mai mare măsură decât confraţii săi cultura filosofică competitivă, iar în chipul filosofiei a adus mereu solida sa cultură, inclusiv teologică. De aceea, opera lui Joseph Ratzinger contează efectiv nu doar pentru teologi, ci şi pentru cei care filosofează, de fapt pentru istoria gândirii. Această operă a readus în centrul atenţiei, într-o epocă marcată de expansiunea relativismului (acea concepţie după care noi, cu subiectivismele noastre fatale, suntem măsura lucrurilor), nevoia de valori ferme, de ceva absolut.

            Pentru a lămuri, cât mai sugestiv cu putinţă, situaţia în care ne aflăm, ca trăitori ai modernităţii târzii, şi în care a intervenit Joseph Ratzinger, este adecvat să considerăm starea „absolutului” în cultura lumii noastre.

            Ştim că a acuzat „moartea lui Dumnezeu” în cultura tot mai scientizată a timpului său. Este vorba, trebuie spus imediat, în cartea Gaya scienza, de acuzarea unui fapt comis de oameni, nu de o proclamaţie emfa tică, cum se interpretează adesea greşit! Mai știm că, în Fraţii Karamazov, Dostoievski a speculat în jurul a ceea ce s-ar petrece dacă Dumnezeu nu ar fi, iar în scena Marelui Inchizitor a imaginat ceea ce ar întâlni Iisus venind printre oamenii subjugaţi de enormele aparate birocratice din lume. Ştim, de asemenea, că ştiinţele moderne şi-au avut terenul de emergenţă în tradiţia iudeo-creştină, că iluminismul a fost legat la origini de perspective religioase asupra lumii şi că, pe acest fundal, s-a ridicat întrebarea: oare nu tocmai creştinismul a generat secularizarea care avea să-l provoace în secolele al XIX-lea şi al XX-lea? Nu cumva însăşi trecerea de la Dumnezeul absolut transcendent la Dumnezeul care şi trimite Fiul printre oameni, spre a le arăta calea mântuirii (redempţiunii), a pregătit faptele ce au dus la „moartea lui Dumnezeu” din cultura modernă?

            Între timp, au apărut teoreticieni (unii sunt teologi) care leagă, pe de-o parte, scăderea raportării explicite la Dumnezeu din cultura actuală de expansiunea „hermeneuticii deconstructiviste” şi opun relativismului devastator de astăzi imaginarea comportamentului „ca şi cum Dumnezeu ar exista”. Dietrich Bonhoeffer este citat frecvent ca iniţiator al „teologiei creştinismului lipsit de religie”. Ştim, în sfârșit, că deja Kierkegaard a pus problema recreştinării culturii moderne, după ce a suspectat continuu alianţele dintre religie şi forţele societăţii moderne. Ei bine, toate aceste teme sunt înfruntate recent, cu sensibilitate şi gravitate, de către John D. Caputo şi Gianni Vattimo în volumul After the Death of God (dialog realizat de Jeffrey W. Robins, tipărit în 2007). Cine vrea să-şi facă o idee despre starea actuală a dezbaterii asupra „absolutului” poate citi cu un profit enorm această carte, care este un indicator concludent al stării conştiinţei de astăzi.

            Această lucrare aduce două puncte de vedere bine profilate, ce se revendică din creştinism, privind relaţia cu absolutul în condiţiile expansiunii mentalităţii postmodernismului. Să le observăm.

Jeffrey W. Robins are dreptate să spună că, efectiv, diagnoza lui şi Dostoievski s-a confirmat, în înţelesul că s-a produs deja criza teologiilor tradiţionale (vorbeşte, exagerând, cred, de „the death of God theologies”). El are dreptate să observe imediat revenirea religiei şi a lui Dumnezeu în cultura timpului nostru, pe fondul resurgenţei religioase din ultimele decenii. În acest context, „într-adevăr, distincţia dintre creştinism (Christendom) şi creştinătate (Christianity) poate fi văzută ca una dintre caracteristicile definitorii ale credinţei creştine în lumea modernă târzie şi postmodernă şi este, cu siguranţă, suficientă pentru a stabili condiţia culturală a unei teologii radicale”. O astfel de teologie radicală vor să articuleze John D. Caputo şi Gianni Vattimo pe baze hermeneutice.

            Gianni Vattimo și duce mai departe punctul de vedere, deja formalizat în volumul Il futuro della religione (2005, carte scrisă împreună cu Richard Rorty) şi bazat pe o istorizare înţeleasă ca dezobiectivizare („the language does not only denote objective realities”), şi printr-o interpretare proprie a hermeneuticii lui Gadamer şi a criticii heideggeriene a „metafizicii”. El propune o reinterpretare nonliterală a creştinismului şi o transformare înăuntrul lumii creştine, prin care „caritatea înlocuieşte adevărul”. În urma acesteia, creştinătatea „devine religie a purei iubiri, mereu mai purificată”. Optica lui Gianni Vattimo stă pe premisa reformulării preceptului creştin al Evangheliei, care face omul liber: „adevărul care va trebui să ne elibereze este adevărat, în mod precis, deoarece ne eliberează”5. Cunoscutul filosof italian reuşeşte efecte conceptuale semnificative mişcându-se înăuntrul diferitelor aspecte ale adevărului, pe care le dizolvă până la urmă în dimensiunea eliberatoare. Ca rezultat, el nu mai obţine decât o anarhie stearpă, religia devenind un simplu teren de afirmare a filosofiei. De aceea, în replica sa, John D. Caputo are dreptate să plece de la obser – vaţia că „gândirea filosofică şi teologică trebuie să fie – dincolo de critică şi nesiguranţă – afirmative”, să-şi asume limitarea una în raport cu cealaltă şi să propună distincţia dintre „construcţie şi evenimentul pe care construcţia îl conţine”. El acuză, pe drept, „caracterul vag” al soluţiilor reprezentate în filosofia de astăzi de personalităţi de prim-plan, precum Vattimo, Badiou, Žižek, şi relansează, împrospătată, formula „a fi gata să exişti pentru anxietate (Angstbereit)”, pusă în circulaţie de Kierkegaard şi Heidegger. Şi John D. Caputo este adeptul „deconstrucţiei”, dar consideră că deconstrucţia nu dizolvă orice. Formularea „moartea lui Dumnezeu” poate fi deconstruită (ceea ce înseamnă, în fapt, supusă istorizării), dar deconstrucţia nu este echivalentă cualtceva decât cudemantelarea unei construcţii interpretative. Deconstrucţia nu atinge „evenimentul” însuşi. „Pentru mine, numele lui Dumnezeu este numele unui viitor deschis… şi neprevizibil”, căci religia este mai profundă decât lasă să se vadă deconstrucţiile filosofilor. Religia este, în acelaşi timp, susceptibilă de deconstrucţii, dar şi nedeconstruibilă, căci sursele şi valorile ei transcend contextele istoriei.

            Astăzi, mulţi oameni confundă absolutul cu obiecte ale lumii date în experienţa pe care o trăiesc sau cu trăirile dinăuntrul acestei experienţe. Diferenţa dintre aceste obiecte şi trăiri, pe de o parte, şi absolut, pe de altă parte, s-a estompat. În raport cu această confuzie şi pentru a o sfida, Gianni Vattimo reafirmă creştinismul, ca religie a purei iubirii, separând însă învăţătura lui Iisus de tematizarea adevărului. Absolutul este suprapus iubirii eliberatoare de orice. John D. Caputo ne propune însă să ne asumăm o realitate mai fermă sub picioare, ce poate umple de conţinut iubirea însăşi: existenţa lui Dumnezeu, care nu mai este deconstruibilă.

            Între timp, Joseph Ratzinger a explorat în toate direcţiile această realitate şi a dat opera majoră a reflecţiei teologice şi filosofice moderne a revenirii lui Dumnezeu în conştiinţele actuale. Absolutul este readus, prin opera ratzingeriană, acolo unde era atunci când modernitatea a început să-şi desfăşoare vederile şi devine din nou temă centrală, a teologiei şi filosofiei timpului nostru.

            Pentru ca această evaluare să fie cât mai accesibilă, să facem o succintă comparaţie cu Hegel, care ne-a lăsat cea mai elaborată (prin cultura pusă în lucru, complexitatea viziunii, nivelul înalt de conceptualizare) abordare filosofică şi teologică a absolutului. Astăzi, pe fondul preocupărilor de a disloca relativismul şi a-i opune o contraargumentare eficace, revine în actualitate tocmai conceptualizarea autorului „filosofiei spiritului absolut”. O preiau aici urmărind două idei caracteristice lui Hegel.

            Prima idee, aşa cum se poate observa într-o exprimare directă a lui Hegel însuşi, este aceea după care „cunoaşterea absolută” se realizează în istorie, ea ajungând la împlinire la capătul istoriei complicate a oamenilor organizaţi în societăţi, state, mişcări politice şi culturale. Cartea Fenomenologia spiritului se încheie apoteotic cu această viziune grandioasă: „Scopul, cunoaşterea absolută, adică spiritul care se ştie ca Spirit, are ca drum al său amintirea formelor spirituale aşa cum ele sunt în sine şi cum împlinesc organizarea imperiului lor. Păstrarea lor pe latura existenţelor libere, apărând în forma contingenţei, este istoria, pe latura organizării lor concepute este însă Ştiinţa cunoaşterii care apare; amândouă împreună, adică istoria înţeleasă conceptual, formează amintirea şi calvarul Spiritului Absolut, realitatea, adevărul şi certitudinea tronului său, fără de care el ar fi singuratic, lipsit de viaţă; numai că: Din cupa acestui imperiu al spiritului spumegă infinitatea sa.”

            A doua idee este aceea de raţiune de care atârnă desfăşurările din lume. În prelegerile de Filosofia istoriei ale lui Hegel formularea este aceasta: raţiunea este „conţinut infinit, esenţialitate şi adevăr deplin, material pe care îl dă activităţii sale spre prelucrare, deoarece – spre deosebire de activitatea finită – raţiunea nu are nevoie de condiţia unui material exterior mijloacelor date, din care să primească hrana şi obiectul activităţii sale; ea şi găseşte în sine izvorul şi-şi este propriul material pe care-l prelucrează: după cum ea şi este sieşi proprie presupoziţie şi scopul absolut, tot astfel ea însăşi este adeverirea şi generarea, din lăuntrul fenomenului, a acestora, anume nu numai ca univers natural, ci şi ca univers spiritual, – în istoria universală”.

            Joseph Ratzinger, la rândul său, a făcut, în modernitatea târzie, bilanţul acelei înţelegeri a „cunoaşterii absolute”, care a topit-o în istorie. Bilanţul pe care l-a formulat fiind negativ, el a căutat o altă cale pentru a ajunge la absolut. Joseph Ratzinger este de acord cu Hegel că raţiunea trebuie să ne călăuzească, dar el a observat diferenţierea raţiunii mai acut decât au făcut-o, la timpul lor, , , , şi a căutat să facă faţă diferenţierii raţiunii din punctul de vedere al unei apărări a absolutului ce dă seama de grandioasa tradiţie iudeo-creştină a umanităţii.

            Cartea de faţă m-a pus în faţa unui examen: cel al capacităţii şi competenţei de a analiza opera unui teolog care este dintre cei mai prolifici şi mai pătrunzători gânditori din modernitatea târzie. Ea mi-a oferit, pe parcursul investigaţiei şi scrierii, posibilitatea să sesizez mai profund diferenţele, dar şi interferenţele şi problemele comune teologiei şi filosofiei de astăzi şi să înţeleg mai precis cât de mult se schimbă lumea, inclusiv lumea teologilor şi lumea filosofilor. Pregătind-o, am învăţat mult, încât sentimentul meu este încă o dată acela că nu se mai poate înţelege lumea fără a pune în lucru sau, cel puţin, fără a ne familiariza cu diferitele perspective asupra ei. Fie ca, la capătul lecturii, cititorul acestei cărţi să împăr tăşească acelaşi sentiment.

            Citatele din scrierile lui Joseph Ratzinger au fost preluate în carte prin intermediul limbilor pe care, în ceea ce mă priveşte, le folosesc în comunicare: germană, franceză, engleză, italiană şi română. Traducerile în română nefiind încă stabilizate, am lăsat adesea, în paranteză, cuvântul originar sau traducerea autorizată.

Cluj-Napoca

4 ianuarie 2017


Notă biografică

      Joseph Alois Ratzinger s-a născut în 16 aprilie 1927, la Marktl am Inn, în Bavaria (Germania), ca al treilea şi cel mai mic copil al unui german ce servea în poliţie. A învăţat latina şi greaca în liceul din Traunstein. La cinci ani a dorit să devină preot. La paisprezece ani a refuzat să participe la mitingurile tineretului hitlerist, dar a fost înrolat forţat pe listele ce se practicau atunci. A servit pentru scurt timp la o formaţiune de apărare antiaeriană, fiind în acelaşi timp elev la gimnaziul Maximillian din München. A fost relocat la frontiera Austriei cu Ungaria. Aici a observat transportarea evreilor spre lagărele morţii. Când Aliaţii au înaintat, tânărul Ratzinger a dezertat din armata hitleristă şi s-a întors acasă. Armata americană l-a reţinut pentru scurt timp, spre verificare. Apoi, Joseph Ratzinger s-a înscris, în noiembrie 1945, la Seminarul de la Freising, spre a deveni preot, pentru ca, în 1947, să-şi continue studiile de teologie la Universitatea „Ludwig Maximilians” din München. În 1951 este ordinat ca preot în catedrala din Freising.

            Din 1953, începe consacrarea ca teolog a lui Joseph Ratzinger, odată cu obţinerea doctoratului în teologie cu lucrarea Volk und Haus Gottes in Augustins Lehre von der Kirche. În 1957, obţine habilitarea cu Die Geschichtstheologie des heiligen Bonaventura, iar în 1959 este numit profesor supleant de teologie la Seminarul din Freising.

            Consacrarea ca profesor de teologie a lui Joseph Ratzinger a început odată cu numirea ca profesor de teologie fundamentală la Universitatea din Bonn, în 1959. Desemnat peritus, l-a însoţit pe cardinalul reformator german, Joseph Frings, a participat la toate momentele Conciliului Vatican II şi a avut

o contribuţie de importanţă majoră, ce începe să fie clar delimitabilă, la formularea documentelor reformatoare. În 1963, Joseph Ratzinger trece la Universitatea din Münster, pentru ca, în 1966, să devină profesor de teologie dogmatică la Universitatea din Tüningen, alături de Hans Küng, Jüngen Moltmann şi de alţi teologi renumiţi. Nemulţumit de politizarea studiilor teologice din cursul mişcărilor studen –

ţeşti din 1968, acceptă în1969 poziţia de profesor de teologie fundamentală al nou-înfiinţatei universităţi din Regensburg. Funcţionează ca decan, apoi ca prorector al acestei universităţi. Este numit membru al Comisiei Teologice Internaţionale a Vaticanului. În 1972, în asociere cu Henri de Lubac, Hans Urs von Balthasar şi Walter Kasper, editează revista Communio, un fel de replică la Concilium, ambele fiind publicaţii ale teologilor preocupaţi să pună în aplicare documentele adoptate la Conciliul Vatican II.

            Joseph Ratzinger și-a început cariera de ierarh odată cu numirea din 1977, de către Paul al VI-lea, ca arhiepiscop de München-Freising. Deplin angajat să-şi elaboreze opera teologică, Joseph Ratzinger a renunţat greu la profesură în favoarea episcopatului. La instalare şi-a anunţat mottoul acţiunii: „co-lucrător al Adevărului (co-worker of the Truth)”. După o lună, a fost elevat la rangul de Cardinal al Bisericii Romano-Catolice. Joseph Ratzinger a atras devreme atenţia asupra sa prin înalta calificare teologică şi filosofică, strălucite calităţi intelectuale, rectitudinea şi profunzimea sa etică, credinţa de nezdruncinat. El a fost luat în discuţie pentru succesiunea lui Paul al VI-lea şi Ioan Paul I, dar a motivat că este „prea tânăr”. A susţinut alegerea lui Karol Wojtyla (Ioan Paul al II-lea), fiind unul dintre artizanii acestei alegeri. Ioan Paul al II-lea l-a numit pe Joseph Ratzinger, în 1980, să conducă Sinodul Laicităţii la Vatican. Apoi l-a invitat să devină prefectul Educaţiei la Sfântul Scaun, ofertă pe care Joseph Ratzinger a declinat-o, preferând să continue la München.

            Cariera de responsabil pe scena mondială Joseph Ratzinger a început-o în 1981, când Ioan Paul al II-lea l-a numit prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. În acelaşi timp, a devenit Preşedintele Comisiei Teologice Internaţionale şi Preşedinte al Comisiei Biblice Pontificale. Numit Preşedinte al Comisiei pentru elaborarea Catehismului Bisericii Catolice (1986), în 1992 a publicat celebra operă. Vizibilitatea lui Joseph Ratzinger a devenit efectiv mondială. Intervenţiile sale, extrem de documentate şi mereu pline de analize şi de evaluări îndrăzneţe şi personale, i-au procurat prestigiu pretutindeni şi,

desigur, adversităţi. Înalta sa calificare, veracitatea acţiunilor sale, trăirea profundă a creştinismului l-au impus de fiecare dată, inclusiv adversarilor.

            Joseph Ratzinger i-a solicitat în repetate rânduri lui Ioan Paul al II-lea să-l elibereze din funcţie pentru a se întoarce la Regensburg şi a lucra la dezvoltarea operei sale teologice. În 2002 a fost numit Decan al Colegiului Cardinalilor, funcţie care l-a plasat în prim-planul actualităţii la dispariţia lui

Ioan Paul al II-lea.

            În timpul Conclavului din 2005 s-a pronunţat pentru o biserică ce face faţă „dictaturii relativismului” şi oferă repere oamenilor într-o lume intrată în criză. Cu toate că s-a rugat lui Dumnezeu să nu-i pună pe umeri răspunderea grea a pontificatului, Joseph Ratzinger a fost ales, cu largă majoritate, după doar patru tururi de scrutin, ca al 265-lea Papă şi şi-a luat numele de Benedict al XVI-lea.

            S-a retras din funcţia de suveran pontif în 2013, din raţiuni de sănătate fizică. Astăzi trăiește în Mănăstirea Mater Ecclesiae din Vatican.


 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2773