Radu Niciporuc – Pascal desenează corăbii

downloadNu m-au atras niciodată în mod special prozele care au ca loc de desfășurare apa cea nesfârșită, oceanul, marea, cu câteva excepții notabile: unele romane ale lui Jules Verne (dar mă interesa mai degrabă biblioteca lui Nemo decât monstrul marin), câteva povestiri de Jean Bart sau romanul lui Jack London, Martin Eden, dar în cazul acestuia, excepționalul personaj ar fi putut fi trimis și în Sahara și tot mi-ar fi plăcut, sau la cules de căpșuni și tot ar fi realizat ceva ieșit din comun. Așadar, am luat cartea de povestiri a lui , debutul său, Pascal desenează corăbii, Cartea Românească, 2016, mai degrabă fiindcă îmi spunea ceva numele autorului decât cartea în sine. Totuși, titlul său inedit m-a atras puțin, ceva din sonoritatea lui mă duce cu gândul la un artist medieval care desenează pe marginea unor manuscrise, fapt care nu are nicio legătură cu cartea în sine sau cu povestirea omonimă.

a tradus din literatura sud-americană câteva cărți dragi mie, mai ales volume de Julio Cortazar, a înființat și o mică editură, Fabulator și i-am mai întâlnit numele din când în când prin revistele culturale, dar habar nu aveam că este marinar de meserie, unul cu o lungă și vastă experiență în spate. Dar citind volumul său, care pare în mare parte autobiografic, sau cel puțin își trage seva din viața sa, din călătoriile sale pe mare și prin diferite orașe și porturi ale lumii, am descoperit în el un autodidact, un om al mării preocupat mai degrabă de lectură decât de mici afaceri, așa cum sunt unele personaje ale sale, și un autor care m-a făcut să privesc altfel literatura oamenilor mărilor și oceanelor. Recunosc, primul gând atunci când aud de mare e la pirați și comori ascunse, idee indusă de vizionarea multor filme de gen, însă știu că aceste imagini nu au nicio legătură cu realitatea. Lumea s-a schimbat, vasele s-au modernizat, apele nu mai reprezintă același mister pe care îl reprezentau pe vremea lui Magellan, pirații s-au modernizat și ei și altele sunt pericolele și plăcerile navigației. Din paginile cărții am aflat că o problemă o reprezintă mai ales încercarea unor tineri de culoare de a fugi ascunși pe corăbii, fără pașapoarte, fără bani, fără a ști vreo limbă străină, împinși de la spate de sărăcie și nevoi. Însă ei sunt imediat detectați și predați prin diferite porturi spre a fi trimiși înapoi acasă, în țări guvernate de corupție, mizerie și tiranie.

În povestirea Don`t kill me, my friend (am voie să mărturisesc că este preferata mea din întreg volumul?), aceasta este tema, dar povestirea este mai degrabă una a prieteniei care se poate lega între doi oameni foarte diferiți și incapacitatea unuia de a îl salva pe celălalt. Personajul narator îl învață limba, îl învață cum merge treaba pe vas, îl protejează, iar tânărul prinde totul foarte repede și multă vreme are speranța că-i va reuși planul. Dar oricât ai încerca să încalci regulile, există legi maritime stricte și mai există și legile nescrise. În mai multe din povestirile sale este descrisă următoarea practică: pe anumite aeroporturi de prin țări destul de instabile politic, unde armata patrulează, atunci când vezi un soldat cu pușca pe umăr care se apropie de tine, e bine să îi dai repede câțiva dolari, altfel ai probleme. Descrierea acestei corupții generalizate este un subiect bun în literatură, iar Niciporuc profită din plin și scrie câteva pagini chiar minunat stilizate pornind de la această lege nescrisă, însă în realitate lasă un gust amar. Sunt locuri în lumea aceasta unde omenirea a atins pragul de jos al disperării.

Radu Niciporuc se concentrează mai mult asupra oamenilor decât asupra locurilor și descrie foarte puțin orașele, porturile prin care trece, doar schițează niște nume, niște mici hărți, însă atenția lui se îndreaptă asupra caracterelor, pe care le caută, le descoperă și le reține spre a le descrie mai apoi, schițându-le făcând apel la gesturile lor și ajutându-se de dialog. Descrierile fizice sunt destul de neimportante, dominant e caracterul. Cu toate că e un mare cititor de sud americani, nu văd o influență prea mare a literaturii acestora în cele 7 proze ale sale urmate de o schiță cu rol de epilog metaforic, cartea sa fiind dominată de un realism rece, ca o cameră de filmat ce înregistrează evenimente, lucruri, oameni. Chiar dacă sunt scrise la persoana întâi, în povestiri nu prea întâlnim gândurile personajului, care este un inginer naval, doar foarte puțin în câteva povestiri, nici pasaje de introspecție, nici prea multe opinii, ci mai ales fapte și oameni. Nici marea în sine nu este importantă, de multe ori mi-a luat ceva vreme să îmi dau seama dacă unele narațiuni se întâmplă pe mare sau pe uscat, toposurile nefiind altceva decât spații geografie în care se întâmplă lucruri și în care descoperi oameni. Radu Niciporuc ar fi putut la fel de bine să își plaseze prozele la munte, pe el îl interesează, cum am mai zis, să surprindă oameni în diferite situații și să creeze caractere. Personajele mi-au rămas cel mai mult în minte la aproape două săptămâni de la terminarea lecturii, dar și o anumită atmosferă, creată încă din prima povestire, Delfinii, o mică bijuterie a prozei scurte, pe care a trebuit să o recitesc pentru a o aprecia cu adevărat.

rN-336x200La început nu m-a atras deloc stilul său, prea calculat, prea neimplicat, prea auster, însă pe măsură ce am înaintat în lectură mi-am dat seama că autorul face o treabă foarte bună și tocmai stilul este cel care a început să îmi placă. Povestirile lui Niciporuc încep destul de brusc și se termină, cele mai multe, într-un fel melancolic, finalurile fiind cele în care autorul și-a permis să fie mai poetic. Citindu-i cartea, am înțeles și că omenii mării, călători prin excelență, sunt mai mereu singuri și acest lucru reiese din mai toate prozele. Mereu pe drum, mereu la un pas de a rămâne fără iubite (lucru descris într-o povestire) sau prieteni, pierduți în lumea largă, aceștia nu prea au timp nici să creeze relații, nici să prindă rădăcini. Dar e o singurătate asumată și uneori răsplătită.

Dacă m-ar pune cineva să povestesc prozele lui Niciporuc nu prea aș reuși, poate doar Un bănuț cafeniu sau Don’t kill me, my friend, fiindcă restul ar părea foarte banale cumva, frumusețea lor constând tocmai în micile detalii care nu pot fi povestite și în dialoguri, care au un farmec deosebit. Este clar, cartea lui Radu Niciporuc este destul de diferită de ce am citit în ultima vreme și de ceea ce se scrie la noi, atât ca subiect, cât și ca stil, construcție epică, creare de personaje sau descriere. Nu aș ști cu cine să îl compar, fiindcă este cât se poate de insolit și nici nu îmi place practica aceasta de a descrie un autor comparându-l cu altul, lucru care mă face să spun că în literatura română contemporană a apărut un autor nou, diferit, autentic, care nu s-a grăbit să debuteze, dar când a făcut-o a ieșit în lume cu o carte bine închegată și puternică.

Titlu: Pascal desenează corăbii
Autor: Radu Niciporuc
Editura: Cartea Românească
An apariție: 2016

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.