Prima explicitare a deturnărilor întreprinse de Eugen Pohonţu o face Angela Mamier-Nache, care ne arată că ne aşteaptă „o poezie care refuză efecte retorice exagerate, exprimă sentimente rafinate, iar tonul este preponderent reflexiv”. Simboluri deturnate (Rovimed Publishers, 2014) ar mai fi impregnată de mituri şi divinaţii, totul ambalat în formule concentrate. Ca să nu ne demoleze încrederea în sinea noastră cititorială, autorul a combinat textele cu ilustraţiile germinative, în tonuri ocru-negru ale pictorului Racz Arpad.
În mod ciudăţel, volumul debutează cu câteva poeme traduse în engleză, după care se neaoşizează complet. Eugen Pohonţu e un poet cu posibilităţi, nu glumă! Dispune de o imaginaţie învolburată, turbionară şi e capabil chiar să ţină în frâu abstracţiuni înfricoşătoare:
„căutăm mereu lucruri iremediabil pierdute
cu speranţa orbului, fără de speranţă
dar mereu maculate de trecerile prin noi”
(un fel de curgere prin mine însumi)
Apoi schimbă şi maniera cu lejeritatea unui Pessoa: strânge măsurile, variază ritmurile, rimele, precum şi etalează un vocabular îmbielşugat:
„doar ploile-ncruzesc pământul
de ieri,
sau de astăzi,
sau de când va fi să fie,
sunt”
(de jale)
Fibra de poet peisagist abstract îi permite conturarea de tablouri cu multiple subtonuri şi cu aparenţă de colaj:
„oglinzile şi-au aruncat portretele le-au scurs
rămânând personajele triste şi veşnice
cu orgollii obscene lustruite de vreme
prizoniere decrepite între ramele roase de timp
de carii ca într-un scrijelit peisaj irlandez
cu o mare nici neagră nici răsfrântă de ţărm”
(Irish passage, portret cu natură moartă)
Individ viu şi iubitor de variaţie, nu doar de variaţii pe aceeaşi temă, în sistem postmodern, poetul scapără neaoşisme mai curând prozodice decât lexicale:
„Deci mâine mă voi naşte
cordând viori de lut,
ce-ngână şoapte sparte
din struna de-nceput”
(Text neaoş)