Distopia este un gen literar foarte la modă în ultimii ani, dar putem număra pe degetele de la ambele mâini operele cu adevărat importante, care chiar au fost construit impecabil, au un stil unic și care au subliniat, prin augmentare, grave probleme care pot să apară într-un moment sau altul în evoluția unei societăți. Printre acestea se numără și romanul autoarei canadience Margaret Atwood, Povestea Slujitoarei, Art, 2016, publicat pentru prima dată în anul 1985 sub titlul original The Handmaid’s Tale.
Nu știu dacă vi se întâmplă să citiți o carte și cândva, după un anumit număr de pagini, care diferă de la om la om, de la carte la carte, să aveți certitudinea că ceea ce citiți e extraordinar. Mie mi se întâmplă rar, dar când se întâmplă începe cu umbra unui gând, cu câteva mirări, un ușor sentiment de inconfort care se transformă mai apoi într-o bucurie și o curiozitate fără de margini. Atunci încep să citesc și mai atent, fac pauze mai lungi, nu grăbesc lectura, meditez asupra a ceea ce am citit, revin la anumite pasaje, subliniez. Așa mi s-a întâmplat cu această carte, care a fost și ecranizată, despre care auzisem multe lucruri bune, dar pe care, dintr-un motiv sau altul, nu am citit-o până acum. Când am văzut că apare o nouă ediție (cartea a mai apărut în trecut în limba română cu titlul Povestea cameristei) la editura Art, am zis că e momentul. Și, cum se întâmplă deseori, nu am început lectura cu mari speranțe, fiindcă merg pe principiul: la pomul lăudat să te duci cu sacul spart. Am mai auzit eu de cărți care au făcut valuri și mie nu mi-au spus nimic, dar s-a mai întâmplat și reversul, adică ce am auzit s-a și adeverit la lectură, cu romane precum Laur, de Evgheni Vodolazkin, Stoner, de John Williams sau Cruciada copiilor, de Florina Ilis, să dau doar câteva exemple din ultimii doi ani.
Autorii de distopii au mai întotdeauna o problemă cu sistemele politice sau cu religia, uneori cu ambele. Nu sunt adeptul ideilor seculare și nu cred că religia este ceva rău, din contră, dar pot accepta că dus la extrem, orice poate fi rău, chiar și cele mai banal lucru, cu atât mai mult un sistem religios în cadrul căruia fiecare literă din Cartea Sfântă este luată ca atare și legiferară drastic. Cred că Margaret Atwood vede în religie un pericol în general și își construiește romanul în jurul ideii următoare: într-o Americă a viitorului (ea își imaginase anii 2000 la momentul scrierii, în anii `80), în urma unor evenimente care se desfășoară repede și brutal, este îndepărtat Guvernul și conducerea este preluată de un sistem teocratic foarte rigid. Toate cultele religioase (catolicismul, ortodoxia, iudaismul, Martorii lui Iehova, iezuiții, baptiști etc.) intră în ilegalitate și doar această nouă religie, care are puternice accente islamice, dar, în mod ciudat, se guvernează după litera Bibliei, și ea modificată pentru a servi scopurilor, este considerată cea adevărată. Cine nu îngenunchează, moare. Cine se revoltă, moare. Cine încalcă cele mai mici reguli, moare. Cea mai blândă pedeapsă este un fel de excomunicare și exilul în așa numitele Colonii, un loc în care dacă ajungi ești ca și mort.
Mai mult, noua guvernare este extrem de drastică cu femeile și are la bază și eugenia. Odată cu instaurarea noii puteri, femeile își pierd absolut toate drepturile și, conform unor idei marxiste, și ele răsturnate, fiecare își are locul ei în producție, femeile fiind împărțite în caste. Cele mai bătrâne, numite Marthe, dar care au aptitudini esențiale, se pricep la gătit, la curățenie, la creșterea copiilor, devin slujnice în casele bărbaților puternici, numiți Comandanți, care au și dreptul de a își păstra Soțiile. Cele infertile, lesbienele, cel care au boli etc sunt considerate Nefemei și sunt exilate în Colonii. Un rol major îl au femeile numite Slujitoare, așa cum este și protagonista și naratoarea cărții. Ele sunt femei încă tinere și fertile, al căror singur rol este acela de a aduce copii pe lume, dar nu oricum, ci după niște percepte bine stabilite. Comandanții care ajung destul de bătrâni și de puternici și ale căror femei nu au putut sau nu mai pot să aibă copii, au dreptul să primească o astfel de slujitoare, care își pierde identitatea, numele ei este interzis și ea devie a cuiva: de exemplu slujitoarea noastră poartă numele Offfred, adică „of Fred”, care în traducere devine „a lui Fred”, după numele stăpânului ei, Fred.
Slujitoarele nu au voie să fumeze, să bea, urmează un regim alimentar strict, nu au voie să citească, să scrie și, în general, să facă nimic altceva decât să aștepte să fie fecundate (într-un proces de un grotesc și de un absurd care pe mine m-a lăsat mască, dar vă las pe voi să vedeți ce și cum), apoi să nască și să alăpteze câteva luni, după care copilul le este luat, oferit Soției și ele, dacă mai pot, sunt distribuite unui alt bărbat, poartă un alt copil și tot așa, până devin nefolositoare. Dacă un copil se naște cu o boală sau o malformație este considerat Necopil și este trimis în Colonii
Bărbații, la rândul lor, sunt împărțiți în caste, după vârstă, avere, putere. Nici pentru ei nu este societatea perfectă, chiar dacă așa pare inițial. Există Comandanții, despre care am scris, apoi Agenții, un fel de securiști și polițiști la un loc, Doctorii (care au rolul de a supraveghea buna desfășurare a nașterilor), Șoferii, Îngerii (care sunt cei mai tineri și mai năpăstuiți dintre toți, fiindcă până în momentul în care nu li se desemnează o femeie, ei nu au voie să se atingă de una și nici măcar să se „ajute” singuri, pedeapsa fiind tăierea mâinii). În plus, nu mai există bani, nu mai există nimic din ce este considerat imoral și împotriva legilor noii religii. Totul este organizat la sânge, fiecare are rolul lui, orice abatere sau împotrivire se plătește cu moartea și trupurile celor uciși sunt atârnate la vedere într-un loc numit Zidul.
Cam aceasta este atmosfera generală a noii societăți. Naratoarea este o femeie care a cunoscut și societatea de dinainte, fusese măritată, avusese un job, un copil și pe parcursul cărții are lungi momente de introspecție și de reamintire a trecutului. În timp ce aflăm povestea ei din prezent, suntem puși la curent și cu viața ei trecută. Nu o să vă spun prea multe, aș diminua plăcerea lecturii, mai ales că romanul este în așa fel construit încât să dezvăluie progresiv detalii, anumite aspecte sau idei și seria de șocuri și emoția aferentă lor sunt parte din arta autoarei și aș vrea să citiți această carte și să descoperiți singuri ce e de descoperit.
Margaret Atwood este revendicată de diverse mișcări feministe și pe măsură ce citeam romanul ei am înțeles și de ce. În primul rând, ea construiește
personaje feminine extrem de puternice. Nu am citit ale cărți scrise de ea, dar pot să spun că Offred, Soția, una dintre Marthe, o altă Slujnică sunt personaje complexe, puternic individualizate și care, în ciuda condițiilor extreme, de lipsă a libertății, își păstrează totuși personalitatea sau măcar o parte din ea. În al doilea rând, prin însăși crearea ficțională a unei societății în care femeia este considerată un obiect (luați, spre exemplu, condiția femeii din cele mai restrictive societăți musulmane și înmulțiți-o cu 10 și veți avea o oarecare imagine despre cum este femeia percepută în acest roman) ea de fapt militează pentru libertate, duce la extrem lipsa de libertate pentru a sublinia cât este de importantă libertatea, transformă femeile, dar și bărbații, în instrumente pentru a arăta cât de importantă este de fapt individualitate.
Pe coperta a patra cartea este pusă laolaltă cu romane precum Fahrenheit 451, de Ray Bradbury sau 1984, de George Orwell. Am strâmbat puțin din nas și am zis că exagerează editorii pentru a atrage atenția asupra acestui roman, dar odată ce am terminat lectura mi-am zis că totuși cam au dreptate. Poate nu este la fel de răspândită și de citită ca „surorile” ei mai mari și mai „bătrâne”, dar Povestea Slujitoarei, de Margaret Atwood este o construcție epică impecabilă și o carte care nu poate să te lase indiferent. Am înțeles încă o dată că simțul măsurii este necesar în orice am face și că extremele nu duc niciodată la nimic bun. Nu știm noi, oamenii, ce preferă sau ce vrea Dumnezeu și orice manifestare politică sau religioasă care susține că știe exact ce nevoi au oamenii, ce este necesar sau nu în mod absolut trebuie privită cu ochi critic. Povestea Slujitoarei, ca orice carte bună, este o lectură care te trezește la realitate.
Titlu: Povestea Slujitoarei
Autor: Margaret Atwood
Traducere din engleză și note de: Diana Marin-Caea
Editura: Art
Preț: 33 lei
