John Steinbeck

Perla (în traducerea Irinei-Ruxandra Popa, Polirom, 2013) este un scurt roman scris de John Steinbeck după ce își scrisese deja principalele opere (Șoareci și oameni, Fructele mâniei, Cartierul Tortilla sau Pășunile Raiului), dar înainte de a primi Premiul Nobel și de a de „a da” cea mai îndrăgită carte a lui, La răsărit de Eden. În 1947, când a apărut cartea, Steinbeck era deja un nume greu în literatura americană, un autor pe de o parte iubit și citit de toate păturile sociale, dar și contestat (deja) de câțiva critici care îl considerau depășit. Însă romanele lui ulterioare și câștigarea Nobelului în 1962 dovedesc că Steinbeck nu era nici pe departe demn de uitare.

Chiar dacă sunt unii care și acum îl consideră un autor cu vocabular simplu, fără o evoluție grozavă, atașat socialiștilor (este interesant că Steinbeck, chiar dacă a scris și despre cei mulți și oropsiți – un bun exemplu fiind romanul Nehotărâți sorți ai bătăliei – nu a fost niciodată partizan al vreunui partid sau al vreunei doctrine, ba chiar în a doua parte a vieții a trecut mai „la dreapta” decât ar fi fost necesar în mintea unora), autorul californian continuă să trezească pasiuni livrești, continuă să fie tradus, citit și mereu redescoperit de tinerii scriitori și cititori. Dacă ar fi să recomand un roman cuiva care vrea „să se apuce” de Steinbeck aș zice Șoareci și oameni sau Pășunile raiului (care nu este chiar un roman, ci o colecție de povestiri ce au loc în satul mirific Pastures del Cielo sau Pășunile Raiului, care amintește de Macondo de mai târziu al lui Marquez), înainte de a trece la romanele masive care l-au impus.

Perla este o carte care a avut mare succes, a fost chiar ecranizată și este de înțeles de ce, fiindcă cele o sută și ceva de pagini ale volumului spun o poveste care te bântuie multă vreme după ce ai terminat de citit. Steinbeck știe să scoată la suprafață trăiri intense, sentimente puternice și nebănuite. Personajele sale sunt în general oameni care, puși în fața unor situații extreme, se transformă, găsesc în ei forțe de a căror existență nu știau și nu de puține ori trec prin întâmplări care îi schimbă din temelii.

Este și cazul personajelor din acest mic roman, Kino și Juana. Cei doi trăiesc fericiți într-un mic sat de pescari de perle, La Paz, și totul părea să le meargă bine până într-o zi fatidică în care totul se schimbă. Copilul lor, Coyotito, este mușcat de un scorpion și singurul doctor din împrejurimi refuză să aibă grijă de el fără bani (dar va reveni când situația se schimbă, binevoitor și ipocrit). Atunci Kino își propune să găsească o perlă cu adevărat nemaivăzută, una care să-i deschidă toate porțile și cu ajutorul căreia să-l facă bine pe copil. Numai că, odată găsită, perla nu aduce decât necaz, invidie, violență și moarte. De fapt, în tradiția populară, comorile găsite sunt purtătoare de blestem și oamenii care le găsesc au parte doar de rele, oricare ar fi gândurile lor în privința averii. Chiar dacă intențiile lui Kino sunt bune la început: se gândește la salvarea copilului și la viitorul acestuia, la felul în care va ieși din sărăcie și va învăța carte, la faptul că se va căsători cu Juana, perla are o influență nefastă și distructivă.

Perla prezintă cazul tipic al celui bogat căruia nu-i pasă de cel sărac și al celui sărac ce speră să se îmbogățească peste noapte. Steinbeck se folosește de muzică pentru a da o încărcătură mistică romanului. Despre înaintașii lui Kino aflăm:

Cei din tribul său fuseseră cândva mari născocitori de cântece, astfel încât tot ce vedeau, gândeau sau făceau se preschimba în cântec. (p.8)

Dacă la început Kino încă mai aude „muzica familiei”, o metaforă superbă, odată cu găsirea perlei uriașe și încercarea de a o vinde pe o sumă cât mai mare, această muzică se transformă într-una a răului și-i întunecă mințile. Perla îl subjugă, așa cum îl subjugă pământul pe Joseph Wayne dintr-un alt roman steinbeckian, Către un zeu necunoscut, și îl face să ia decizii pripite, să devină violent și să uite care fusese scopul găsirii perlei: salvarea micului Coyotito.

În mintea lui se înfiripase alt cântec, Cântecul Răului, muzica dușmanului, a oricărui dușman al familiei, o melodie sălbatică, tainică, primejdioasă și, copleșit de puterea acestuia, Cântecul Familiei se auzea ca o tânguire.

Toată schimbarea lui Kino, care are loc în doar câteva zile, este redată într-un mod incredibil de veridic de către Steinbeck. Simțim odată cu Kino bucuria inițială, apoi tema, mirajul tot mai mare al bogăției, îl vedem cum se cocârjește sub greutatea viselor sale, apoi cum devine din ce în ce mai animalic, mai rece și chiar mai violent, odată ce satul se ridică împotriva lui și încearcă să-l „ușureze” de comoară. Blândul pescar ajunge să o bruscheze chiar și pe soția sa, singura care este conștientă de puterea nefastă a perlei, singura care nu cade în capcana viselor de bogăție și singura care încearcă să scape de ceea ce consideră a fi un blestem, însă fără succes. Ea știe că nimic bun nu iese dintr-un noroc prea mare și prea rapid și încearcă să oprească răul care se rostogolește înspre ei. Dar personajele masculine ale lui Steinbeck sunt croite dintr-o materie tare, sunt încăpățânate și dure chiar și când încearcă să fie blânde, și nici Kino nu face notă discordantă. Între el și dorința lui nici măcar moartea nu se mai poate băga și pe măsură ce mă apropiam de finalul cărții deveneam din ce în ce mai conștient de faptul că Steinbeck nu scrie pentru cei slabi de înger și nici despre cei care acceptă o cale de mijloc. Pentru personajele tipic steinbeckiene există totul sau nimic, doar focul poate mistui, doar moartea poate pune frână.

Chiar dacă a fost creată din aceeași materie ca și alte romane ale sale, Perla este în fapt un basm modern, o revalorificare a unor mituri vechi cu instrumente noi, o coborâre într-un teritoriu incert și cețos:

Aerul înșelător, care mărea unele contururi și ștergea altele s așternuse asupra întregului golf, astfel încât toate priveliștile erau ireale și nu te puteai încrede în ce-ți spuneau ochii; marea și pământul aveau limpezimea perfectă și incertitudinea unui vis. Așa se explică faptul că locuitorii golfului se încred în spirit și în închipuire, dar nu se bizuie pe ochi ca să măsoare o distanță sau un contur clar sau oricare alt lucru exact. […] Nu puteai fi sigur de cele ce vedeai, fiindcă nu exista nici o dovadă că ele existau cu adevărat

Regăsim în această carte multe din temele mai vechi și mai noi ale lui Steinbeck: sărăcia, comunitatea, natura, lupta pentru ceva mai mult, dragostea, găsim și particularitățile stilului său: atenția față de detalii, frazele scurte și viguroase, descrierile nu foarte lungi, dar bine strunite, o anume sensibilitate, o duioșie a cuvântului, dar lipsește umorul pe care îl găsim din plin în romane precum Cartierul Tortilla sau Joia dulce. Și lipsa umorului este pe deplin justificată: cartea este dinamică, tragică și serioasă, nu este loc pentru râs sau pentru ironie. Miza lui Steinbeck a fost aceea de a demonstra cum poate un miraj (perla=bogăția fără margini, posibilități nemăsurate) să distrugă ceva mult mai important decât banii și averea: întregul, fericirea simplă, familia, dragostea. Și îi iese mai bine decât m-aș fi așteptat. De fapt, Perla și Pășunile raiului m-au convins că Steinbeck este un autor pe care merită să-l citesc integral.