Dinu Pillat – Dostoievski în conștiința literară românească

Dostoievski în conștiinţa literară româneascăCartea lui , Dostoievski în conștiința literară românească, încheie un proiect necesar: reeditarea completă a operelor unui autor de o deosebită forță creatoare. Publicate sub îngrijirea fiicei acestuia, Monica Pillat și a profesorului , cele șase volume ale fiului poetului Ion Pillat sunt ediții deosebite, totale. Volumul acesta cuprinde atât opera, eseul lui despre Dostoievski (din păcate, neterminat, fiindcă moartea l-a luat înainte să își ducă proiectul până la capăt), dar și: o prefață a profesorului Ardeleanu, o notă asupra ediției a Monicăi Pillat,  o postfață, Postfață sau O discuție amânată, a lui Alexandru Paleologu, o Addenda (Mărturii, note de lectură, pagini de corespondență), cât și un dosar de referințe critice despre receptarea volumului, din epoca, dar și de mai târziu, alese de . În plus, volumul este întregit și de câteva bibliografii, de mare folos celor care vor să continue atât studiul asupra lui Dostoievski, dar și studiul asupra operei și vieții lui Dinu Pillat, de asemenea alcătuite de profesorul Ardeleanu. Așadar, ca și în cazul celorlalte cinci volume ale seriei de autor Dinu Pillat, avem de-a face cu o ediție critică de excepție, profesionistă și completă. Prefața profesorului Ardeleanu este pe cât de cuprinzătoare, pe atât de necesară atât pentru punerea în context a primei apariții a acestui , în 1976, cât și pentru înțelegerea demersului eseistului.

Nu mi-am pus niciodată întrebarea când anume a început Dostoievski să fie citit în România, când au apărut primele studii despre el, cine l-a tradus pentru prima dată, care a fost influența lui asupra dezvoltării literaturii românești sau cine l-a apreciat și cine nu. Dar Dinu Pillat nu doar că s-a întrebat, dar a și făcut, în acest , o inventariere minuțioasă și exactă a acestor date, de la prima consemnare numelui romancierului rus până în 1976, anul neașteptatei  morți a lui Pillat. Nu doar a notat, dar a și comentat, obiectiv și doct, atât calitatea traducerilor, de la primele, stângace, necuprinzătoare, făcute din franceză sau germană, până la apariția operelor complete, traduse direct din rusă, în anii `60, cât și ideile despre opera lui Dostoievski. Munca de documentare depusă de Dinu Pillat a fost fără doar și poate una colosală și este cea mai bună mărturie a dragostei imense pe care acesta i-a purtat-o marelui scriitor rus. Aflăm astfel cum a intrat numele autorului rus în spațiul românesc:

Prima mențiune existentă în publicistica română cu privire la Dostoievski, „o personalitate foarte caracteristică”, în măsură a da „o idee despre imperiul” de dincolo de Prut, pare să fie aceea legată de știrea sfârșitului său, pe care o găsim comunicată de ziarul Telegraful din București, cu o întârziere de peste trei săptămâni, la 20 februarie 1881, printr-un corespondent de la Petersburg Z.(amfir) A.(rbore).”

Așadar, în timpul vieții autorului nici un român nu l-a citit, sau măcar nu există nici o referire la acest lucru. Nici în anii de după nu există un mare interes pentru opera sa, de abia după 1920 începe cu adevărat, după cum mărturisește autorul, o receptare adecvată, care înseamnă: traduceri, studii, articole, discuții. I.L. Caragiale, chiar dacă nu a notat nicăieri acest lucru, informația parvenind din mărturisirile fiicei acestuia, l-a citit cu mare atenție, în anii de exil, în franceză. De asemenea, Titu Maiorescu ar fi citit, după cum reiese din însemnările lui zilnice, doar romanul despre Raskolnikov (Crimă și pedeapsă, n.m.), dar fără mare interes. M-am bucurat să aflu că Tudor Arghezi a fost primul traducător al Amintirilor din casa morților, în 1912, dar după o ediție franțuzească, iar Lucian Blaga, urmat de Nichifor Crainic, a fost printre primii care a înțeles cu adevărat rolul religiei, al ortodoxismului, în opera lui Dostoievski. De asemenea, dintre toate studiile despre Dostoievski și opera lui, Dinu Pillat apreciază cel mai mult studiul lui Ion Ianoși: Dostoievski: „tragedia subteranei”, apărut în 1968. Aflăm și ce autori români nu l-au prea avut la suflet pe Dostoievski: Camil Petrescu, Eugen Barbu sau, foarte surprinzător, G. Călinescu. Dar în cazul celui din urmă, lucrurile sunt mult mai nuanțate, după cum veți vedea.

Postfața lui Al. Paleologu este un text important, chiar vital, fiindcă autorul continuă cumva ce a început bunul său prieten. În plus, mărturisește că, dacă ar fi apucat să-l termine, nu ar mai fi avut mult de adăugat studiului său, poate două capitole, dintre care cel mai important ar fi fost cel care ar fi cuprins părerea sa despre Dostoievski, așadar avem de-a face cu un eseu aproape complet, care chiar și în forma actuală este de excepție. De-a lungul lecturii volumului mi-am pus întrebarea, la fel cum și-a pus-o și Dinu Pillat, de ce scriitorii români nu au fost influențați mai mult de opera lui Dostoievski, mai ales că începând cu a perioada interbelică traducerile din opera acestuia au fost masive și succesul de piață a fost mare. Influența franceză, mai ales proustiană, a fost covârșitoare, dar cea rusească, în general, mai deloc. Puțini autori pot fi numiți dostoievskieni: Victor Papilian, Mircea Eliade (în Huliganii) și mai ales Nicolae Breban (în Animale moarte).

Nici la nivel internațional lucrurile nu stau foarte bine din acest punct de vedere. Chiar dacă o pleiadă întreagă de mari autori l-au recunoscut pe Dostoievski drept o influență majoră (Kafka, Thomas Mann, Gide, de exemplu), atât Dinu Pillat, cât și Paleologu, afirmă că mai cu seamă unul singur este dostoievskian până în măduva cuvintelor: Faulkner. Explicația lui Paleologu este următoarea, pe care de altfel o împărtășea și Dinu Pillat:

„E clar, cel puțin la nivelul literaturii bune, că nu avem roman dostoievskian, și ar trebuie să fie clar [și] de ce. Nu e destul să fii scriitor talentat, să-l admiri pe Dostoievski, să înveți de la el (firește, orice scriitor bun învață de la maeștri), nu sunt destule toate astea ca sa devii dostoievskian, fiindcă așa ceva nu se devine”.

Chiar dacă este brutal de onest, Paleologu are dreptate și prin asta subliniază, dacă mai era necesar, unicitatea absolută a lui Dostoievski. Dacă eDinuPillat1-210x300 relativ mai ușor să preiei tehnica unui Proust sau felul de a scrie al realiștilor magici, care au avut o influență majoră asupra lumii literare, e mai greu să scrii precum Dostoievski, pentru că pe de o parte e nevoie, cred eu, de o trăire ortodoxă, iar pe de altă parte, de o bună înțelegere a omului, iar ambele „abilități” nu sunt la îndemâna oricui.

Volumul lui Dinu Pillat este, mă încumet să o spun, extraordinar. Cartea se citește ca pe un roman, unul al „ideii” dostoievskiene, fapt remarcat de Lucian Raicu, și este și foarte utilă ca document. Nu o recomand doar celor care vor să îl înțeleagă mai bine pe Dostoievski, nici doar celor interesați de receptarea lui în țara noastră, nici doar studenților care își fac lucrări despre opera acestuia, ci tuturor celor care vor să citească o carte pasionantă, un model de documentare, dar și de înțelegere a personalității și scrierilor unui mare autor.

TitluDostoievski în conștiința literară românească
Autor: Dinu Pillat
Colectie: Seria de autor Dinu Pillat
Prefaţă: George Ardeleanu
Ediţie îngrijită de: George Ardeleanu, Monica Pillat
Postfaţă: Alexandru Paleologu
An apariție: 2015

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.