Denisa Duran – Învelit în propriul corp

coperta-carte-Denisa

Volumele de poezie din ultimii ani sunt ori minate de un sentimentalism provocat, căutat, exploatat în toate dimensiunile lui, ori reci, rigide, foarte calculate. Este, bineînțeles, o remarcă generalizantă și redusă la esență, evident că sunt mult mai multe categorii și mult mai multe forme poetice, dar aceste două tendințe sunt ușor de remarcat și sunt dominante. De asemenea, minimalismul este iarăși o tendință care pare să fie din ce în ce mai des îmbrățișată de către tinerii poeți. Versurile scurte, mitraliate, de impact, sunt folosite în detrimentul construcțiilor mai elaborate. Volumul Denisei Duran, Învelit în propriul corp, Cartea Românească, 2016 s-ar încadra în prima categorie, fiind un volum centrat pe interior și încărcat de emotivitate. Volumul este impregnat de moarte, de boală, de tristețe, de melancolie și de durere, atât fizică, dar mai ales emoțională:

Lacrimi în ochi
Și cocoloașe de sânge în vene,
Globule gigante,
Pete mari pe piele.
Sunt clovnul perfect
Care nu-și dă jos costumul
Nici când doarme

(Perfect)

În teorie, volumul ar fi trebuit să fie o radiografie a unei vieți din care ceva lipsește și această absență este greu de îndurat. Mulți poeți au trecut prin experiențe dureroase, au trăit despărțiri sau au fost martorii unor evenimente traumatizante și au scris poeme deosebite despre aceste experiențe. Angela Marinescu, Elena Vlădăreanu, Ruxandra Cesereanu sau Ioana Nicolae sunt exemple care îmi vin în minte, pentru a numi doar poete. Nu este însă și cazul Denisei Duran, al cărei volum este atât de inegal din punct de vedere valoric încât se auto-subminează și clișeele poetice aruncă o umbră și asupra versurilor cu adevărat reușite sau măcar decente. Volumul ei este, pentru a folosi un termen englezesc care mi se pare foarte bun în acest caz, cheesy. Înțeleg foarte bine intenția poetică și chiar cred că autoarea ar fi putut scoate un grupaj de 10-15 poeme excelent, pe care să îl publice într-o revistă sau pe Facebook. Restul volumului pare că a fost scris de o adolescentă pasionată de muzica pop de la radio, care a fost părăsită de primul ei iubit și își exprimă tristețea în versuri. Nu este ceva negativ în asta, chiar și o adolescentă poate produce versuri bune, chiar și versurile melodiilor pop pot avea un impact, dacă vorbim despre artiști în adevăratul sens al cuvântului, însă de aici până la poezie este o distanță mare.

Două lucruri mă nedumiresc în mod deosebit. Primul: eu nu am citit nimic din ce a scris înainte de acest volum, așadar toată critica mea se bazează pe poemele de față, însă nu pot să înțeleg cum de volumul este publicat de o editură de mare prestigiu, Cartea Românească. Putea să fi orice altă editură și tot m-ar fi mirat, însă fiind vorba de una pe care o respect în mod deosebit e cu atât mai de neînțeles pentru mine faptul că au publicat cartea în forma actuală. Poate totuși volumul este de excepție și eu nu sunt capabil să îl apreciez. Poate nu l-am înțeles eu. Nu este nicio formă de ironie în aceste afirmații. Nu refuz nici aceste idei, dar mă îndoiesc. Am mai citit cronici, după ce am parcurs cartea, pentru a vedea ce au înțeles și ceilalți, și am observat că majoritatea criticilor îl consideră slab. Al doilea lucru care mă nedumirește este: cum pot fi strânse între paginile aceluiași volum versuri chiar bune precum: „Îi trimit mamei analizele medicale/ să vadă ce a mai rămas/ din ce a născut.” (Îi trimit mamei), alături de banalități naiv-sentimentale, cu iz de șlagăr din anii 2000, epoca Atomic Tv.:

Ajută-mă să mă întorc la tine,
cheamă-mă,
ispitește-mă
să fug de ispită…
vreau să mă bag în respirația ta
ca într-un sac de dormit.

Te vreau…
Vreau să te vreau!

(Cheamă-mă)

„Cheamă-mă și voi veni!” este piesa pe care o auzi în receptor când suni la o celebră firmă de taxi bucureșteană și femeia de la celălalt capăt al telefonului te pune pe hold. Nu are legătură cu poezia, dar mă gândesc că este posibil ca poeta să fi vrut să parodieze versurile acestea sau poate este vorba de intertextualitate și de ironie postmodernă. Poate impregnată de reducerea la esență specifică unei extinse categorii artistice, precum cultura pop de duzină, autoarea se revoltă parodiind sentimentalismul facil al formulelor de exprimare. Mi-aș dori să fie așa, dar mă îndoiesc. Sau poate versuri precum: „Cu gândul îți mângâi penisul/ te excit,/ și o ploaie aurie de spermă,/ în minte” (Sunt departe de mine), sunt inspirate de lecturile autoarei din Stephen King (Carrie, de exemplu, în care o fetiță își descoperă puterile telekinetice) și autoarea visează la o lume în care femeile reușesc să provoace de la distanță plăcere bărbaților. Nu zic, ideea este ofertantă, însă din moment ce nu trăim în SF-uri precum Stranger Things sau Carrie și de vreme ce suntem totuși pe tărâmurile poeziei, versurile acestea sunt lipsite de orice sens, chiar și la nivel de metaforă sau de orice altceva. Să nu mai vorbim despre fantastica „spermă aurie”, despre care nici măcar nu știu ce aș putea spune. Dar asta nu e tot, poeta dovedește și o pasiune pentru pești și purcede la interogații devastatoare: „Ești rece/ ești un pește/ închis în frigider./Departe, resemnat…// Mă întreb cum vezi/ de acolo/ luna.” Vă las pe voi să găsiți un răspuns la această interogație extrem de importantă. Din păcate, aș putea da multe alte exemple de acest fel, dar nu are rost, cred că am surprins ideea principală.

Cum am afirmat deja, volumul nu este total lipsit de merite, există și poeme chiar foarte reușite, cum sunt cele două citate la începutul cronicii saudenisa-duran-foto-dumitru-schiopu cum sunt altele precum: Corpul meu nu e doar al meu, unde găsim versuri precum: „Sunt a voastră, mai mult decât sunt a mea,/ și cândva voi fi doar a voastră -/ ca un lucru primit drept amintire/ cu care nu știi ce să faci.” sau Chiar dacă: „Când iubești pe cineva/ îl pui în rugăciune/ chiar dacă-i un străin”. Poeta nu este lipsită de talent, dar acest volum este mult prea inegal și mult prea slab pentru a putea fi salvat de cele câteva momente de sclipire sau de cele câteva poezii reușite. Nici luat ca un tot volumul nu reușește să se remarce în vreun fel pozitiv. E ca și cum un poet remarcabil s-ar fi apucat să adnoteze sau să corecteze un volum scris de un Laurențiu Duță, songwriter onest în felul său, care a citit-o pe Angela Marinescu și nu a înțeles nimic din versurile marii poete. Din păcate, poezia este în altă parte și doar a trecut în vizită prin acest volum, fără a lăsa prea multe urme.

Titlu: Învelit în propriul corp
Autor:
Editura: Cartea Românească
An apariție: 2016
Număr pagini: 72

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.