Am luat în mâini și am trecut prin suflet versurile pline de dor, de Paris, de străzi umblate cu nostalgie… Cristina Hermeziu și-a pus în gând să cutremure lumi din noi, cu versuri scurte, blînde și aproape cinematografice. Mi-am închipuit Parisuri și fel de fel de lumi, în care, parcă auzeam vocea Cristinei, ca un ghid într-un muzeu al amintirilor.
Am început cartea-n ploaie, o ploaie care-a ținut două zile, prin Iașul drag. Ploaia a trecut și poezia a rămas. Titlul Parisul nu crede în lacrimi mi-a și amintit de filmul rusesc în regia lui Vladimir Menshov –Moscova nu crede în lacrimi. Până la urmă, cu efortul unei poete îndrăgostite de întregul sufletului, de ceea ce înseamnă un suflet întregit de lipsuri și doruri. Da, dorul îl văd mereu revenind, mascat sau nu, printre promisiunile lirice ale Cristinei.
Am citit și m-am „filmizat”, am citit și-am rămas un film cu multe întrebări: de dragoste, de ce-nseamnă dorul, ce-nseamnă a citi în suflete și despre ce face viața din noi și noi din ea.
În poezia Cristinei Hermeziu totul e mișcare, până și sufletul se mișcă, așa cum face orice bucurie sau tristețe din inima bună. Am găsit o oarecare bucurie a regăsirii timpului pierdut, dus, niciodată-ntors la emițătoru-i.
