Cele o sută de mii de regate, de N. K. Jemisin [fragment]

regate-text-jamisin

Despre carte: Yeine, tânăra conducătoare a unui sat din Nordul Îndepărtat, este chemată în capitala Celor O Sută de Mii de Regate de către bunicul său, Dekarta Arameri, stăpânul atotputernic al lumii. Spre marea ei surpriză se vede desemnată, alături de cei doi veri ai ei, printre cei trei posibili moștenitori ai lui Dekarta. Dar căile puterii sunt greu de străbătut, iar când zeii căzuți din vechime se amestecă în treburile muritorilor, secrete sângeroase încep să iasă la suprafață. Yeine se vede prinsă într-un jos periculos al iubirii și puterii, în care soarta lumii depinde de deciziile ei. Va reuși Nahadoth, zeul întunericului, acum transformat în sclav, să-i ofere lui Yeine dragostea și ajutorul de care are nevoie?


Au fost odată trei zei. Cel care contează l-a omorât pe unul dintre cei care nu contau şi l-a aruncat pe celălalt într-o
închisoare diabolică. Zidurile închisorii erau sânge şi os, ferestrele cu zăbrele erau ochi, pedepsele includeau somn, durere, foame şi toate celelalte nevoi neîncetate ale naturii umane. Apoi această creatură, întemniţată în trupul material, a fost dată în paza familiei Arameri, împreună cu trei dintre copiii ei divini. După oroarea întrupării, ce mai însemna sclavia?

Când eram mică, învățasem de la preoţii Strălucitorului Itempas că acest zeu decăzut era răul pur. În vremea Celor Trei, adepţii lui formaseră un cult învăluit în întunecime, sălbatic, devotat orgiilor violente în miez de noapte, venerând nebunia ca pe ceva sacru. Dacă ar fi câştigat războiul dintre zei, intonaseră preoţii cu groază, muritorii probabil că nu ar mai fi existat până acum.

„Aşa că fii cuminte“, ziceau preoţii, „ca să nu te ia Stăpânul Nopții“.

***

Am fugit de Stăpânul Nopţii prin coridoare de lumină. O proprietate a materialului din care era construit palatul Văzduh îl făcea să sclipească cu o luminescenţă proprie, delicată, albă, acum că soarele asfinţise. La douăzeci de paşi în urma mea, zeul întunericului şi al haosului se apropia. În singurul moment în care am îndrăznit să privesc în urmă, am văzut strălucirea blândă a culoarului pierzân­du-se
într-un vârtej de întunecime atât de adâncă, încât îmi rănea ochii. Nu m-am mai uitat în urmă.

Nu puteam merge înainte. Tot ceea ce mă salvase până atunci era avansul pe care-l aveam. Monstrul de pe urmele mele părea incapabil să se deplaseze cu o viteză mai mare decât a unui muritor. Poate că zeul păstrase o formă omenească, undeva în adâncul acelui întuneric. Chiar şi aşa, picioarele lui erau mai lungi decât ale mele.

Aşa că am schimbat direcţia la fiecare intersecţie, lovindu-mă de pereţi pentru a încetini şi a-mi oferi un sprijin să-mi iau avânt în momentul în care coteam. Spun asta de parcă lovitul de pereţi era intenţionat din partea mea. Nu era. Dacă mi-aş fi putut păstra abilitatea de a raţiona dincolo de teroarea cumplită pe care o simţeam, aş fi putut menţine un simţ general al direcţiei în care mă deplasam. Dar având în vedere cum stăteau lucrurile, mă rătăcisem deja în mod iremediabil.

Din fericire, când raţiunea a clacat, panica oarbă m-a ajutat destul de mult.

Am observat una dintre nișele despre care îmi spusese T’vril și m-am aruncat în ea, lipindu-mă de peretele din capăt. Îmi spusese să mă gândesc la „sus“, ceea ce ar fi activat vraja de ridicare şi m-ar fi propulsat către următorul etaj al palatului. În loc de asta, eu nu m-am putut gândi decât „departe departe departe“, fără să-mi treacă prin minte că magia va acţiona şi la asta.

Când diligenţa mă adusese de la Salon la palatul Văzduh, perdelele fuseseră trase. Vizitiul m-a adus, pur şi simplu, într-un anumit loc, apoi s-a oprit. Mi s-a făcut pielea de găină și, o clipă mai târziu, vizitiul a deschis uşa pentru a-mi arăta că ajunsesem. Nu mi-am dat seama că magia ne trăsese printr-un kilometru de materie solidă într-o clipită.

Acum se întâmplase din nou. Mica nişă, care începuse
să se întunece pe măsură ce Stăpânul Nopţii se apropia, a părut dintr-odată să se dilate, intrarea dilatându-se imposibil de mult, devenind din ce în ce mai îndepărtată, în timp ce eu stăteam pe loc. A avut loc o descărcare de tensiune şi am fost propulsată înainte ca dintr-o praştie. Zidurile mi-au zburat în faţă. Am ţipat şi mi-am ridicat braţele în faţa ochilor, chiar atunci când au trecut prin mine. Apoi totul s-a oprit.

Am coborât încet braţele. Înainte de a-mi reveni îndeajuns pentru a-mi da seama dacă mă aflam în aceeași nișă sau în alta asemănătoare, un copil şi-a vârât faţa prin deschizătură, s-a uitat în jur şi m-a văzut.

— Vino, mi-a spus. Hai, mai repede! N-o să-i ia mult timp să ne găsească!

***

Magia clanului Arameri mă adusese într-o încăpere vastă, deschisă, din palatul Văzduh. M-am uitat prosteşte în jurul meu, la spaţiul rece, lipsit de orice particularitate, în timp ce alergam.

— Arena, a spus copilul dinaintea mea. Unii dintre pursangvini se consideră războinici. Pe aici!

M-am uitat în urmă către nișă, întrebându-mă dacă nu exista o modalitate de a o bloca, astfel încât Stăpânul Nopţii să nu ne poată urmări.

— Nu, n-ar funcționa, a spus băiatul, urmărindu-mi privirea. Dar însăşi palatul îi limitează puterea într-o noapte ca asta. Te poate vâna numai folosindu-şi simţurile. („Spre deosebire de ce altceva?“ m-am întrebat.) Dacă era o noapte în care nu se vedea luna, ai fi dat de bucluc, dar în noaptea asta e doar un om.

— Ăla nu era om, i-am răspuns, şi vocea mi-a răsunat stridentă, tremurată.

— Dacă n-ar fi om, n-ai mai putea fugi acum ca să-ți salvezi viaţa

Și se părea că nu alergam destul de rapid. Băiatul m-a prins de mână şi m-a tras după el, mai repede. S-a uitat înapoi spre mine şi am prins o imagine a unei feţe cu pomeţi înalţi, ascuţită, care într-o zi urma să fie foarte frumoasă.

— Unde mă duci? La Viraine?

Abilitatea de a raţiona îmi revenea, chiar dacă încet.

Mi-a răspuns pufnind ironic. Părăsisem arena şi intrasem din nou pe culoarele albe, ca de labirint.

— Nu te prosti. Ne ducem să ne ascundem.

— Dar omul ăla… Nahadoth.

Acum mi-am amintit unde îi auzisem numele. „Nu îi şopti niciodată numele în întuneric“, spunea povestea pentru copii, „decât dacă vrei să-ţi răspundă“.

— A, deci acum e un om? Trebuie doar să nu-l lăsăm să ne ajungă şi totul va fi bine.

Băiatul, mai sprinten decât mine, a alergat după un colţ. M-am împiedicat încercând să-l ajung din urmă. Privea de jur împrejurul coridorului, căutând ceva.

— Nu-ţi face griji. Eu scap de el tot timpul.

Nu suna prea încurajator.

— Eu v-vreau să merg la Viraine.

Am încercat să o spun cu autoritate, dar eram încă înfricoşată şi mi se tăiase răsuflarea din cauza alergatului.

Băiatul mi-a răspuns oprindu-se, dar nu din cauza mea.

— Aici! a spus, atingând unul dintre zidurile perlate. Atadie!

Peretele s-a deschis.


Titlu: Cele o sută de mii de regate

Autor:

Traducător:

Ilustrația copertei de Željko Matuško

Colecție: Masters

An apariție: 2016

Editura

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.