Pe Sahar Delijani am avut ocazia de a o întâlni la Festivalul Internațional de Literatură și Traduceri. O femeie în ai cărei ochi te pierzi, al cărei zâmbet fermecător te determină să fii stângaci și nătărău și, în același timp, o scriitoare de o profunzime și delicatețe răvășitoare. Mi-am adunat curajul și am pălăvrăgit despre câte în lună și în stele, despre volumul ”Copiii arborelui de jacaranda”, despre pasiunea pentru literatură și posibile ecranizări interesante.
SemneBune: Mă bucur să te cunosc. Am cumpărat și am început să citesc ”Copiii arborelui de jacaranda”, acum câteva săptămâni, dat trebuie să recunosc că mi-a fost greu să mă adun și să o termin. Este unul dintre cele mai triste volume pe care le-am citit în ultima vreme.
Sahar Delijani: Devine mult mai vesel, spre final. Ultimele capitole vor fi optimiste, promit!
SB: Cred că ești un om foarte curajos. Nu cred că aș fi avut curajul de a scrie despre o experiență similară cu experiența ta și trebuie să întreb dacă familia ta a fost de acord să scrii acest volum. Bănuiesc că au citit-o, nu?
S.D.: Da, bineînțeles! Familia mea a citit cartea și a contribuit la scrierea ei. Am vorbit cu părinții mei, despre experiența lor în închisoare. Cred că cel mai rău lucru în viața unui om este să treacă printr-o experiență tragică și să nu vorbească niciodată despre asta. Durerea te poate transforma, inclusiv fizic. Sursa tragediei e în afara ta, dar nu e un accident, de exemplu. Oamenii ne-au distrus familia, oameni care ar fi trebuit să ne protejeze, dat fiind faptul că e vorba despre stat. Când se întâmplă așa ceva, cel mai bun lucru care se poate întâmpla mai departe este să putem vorbi despre asta. Trebuie să înțelegi că, atunci când unchiul meu a fost executat, bunica mea nici măcar nu a putut organiza o înmormântare, deoarece era interzis. Când se întâmplă o astfel de tragedie, mă bucur că pot rupe tăcerea și că pot arăta lumii ce s-a întâmplat.
SB: Când erai copil, familia ta vorbea despre aceste lucruri?
S.D.: Da, nu am descoperit aceste lucruri din întâmplare. În Iran, părinții mei au păstrat legătura cu prietenii lor din închisoare. Acești oameni aveau, la rândul lor, copii născuți mai mult sau mai puțin în aceeași situație, în care m-am născut și eu. Se întâlneau toți la cină, plecau în călătorii împreună, se întâlneau cu diverse ocazii sociale. Exista întotdeauna un anumit moment, seara, când începeau să depene amintiri din închisoare. Noi, copiii, eram mereu prin preajmă, mereu în fundal, auzindu-i. Depănau întotdeauna amintiri plăcute, evitau poveștile grele. Vorbeau despre cum se amuzau pe seama gărzilor, despre cum mama tundea ceilalți prizonieri. Întotdeauna credeam că se distraseră în închisoare. Apoi, lucrurile s-au schimbat, bineînțeles.
SB: Probabil depănarea amintirilor despre momentele plăcute era un mecanism de apărare…
SD: Da, era. De asemenea, cred că părinții mei și prietenii lor se apărau pe ei înșiși și ne protejau pe noi de povara trecului lor.
SB: Te-ai mutat în California, cu rudele mamei tale, ceea ce mi s-a părut fascinant. Nu ai pornit chiar de la zero, dar mutarea din Iran, în visul american e un pas destul de mare. Aveai 12 ani și era o schimbare majoră. Cum a fost pentru tine?
SD: A fost destul de dificil. Mama mă obligase să merg la toate cursurile de limba engleză, în Iran, dar, când am ajuns în America, am realizat că nu înțeleg o vorbă din ce se vorbea în jurul meu. Am fost trimiși la școală, imediat, deoarece nu voiau să rămânem în urmă.
SB: Voiau să te integrezi cât mai repede posibil…
S.D.: Exact, cu cât aștepți mai mult, înainte de a începe, cu atât îți e mai frică. În același timp, a fost frumos, veneam din Iran, unde toți erau iranieni, și am mers la o școală unde colegii mei veneau din Nicaragua, Etiopia, Taiwan sau Egipt, atâtea culturi și culori diferite!
SB: Ai avut probleme legate de culoare?
S.D.: Niciodată. Toată lumea vine de undeva… Mai ales în California, unde imigrația este un fenomen frecvent, valuri noi de mexicani, iranieni.
SB: Ai avut probleme cu copiii localnicilor, probleme de adaptare?
S.D.: Clicile pe care le vedem în filme există la nivelul liceului. Eram destul de timidă și nu făceam parte din aceste ”clase sociale de liceu”, dar eram respectată și nu am avut niciodată probleme, nu au râs niciodată de mine și nu au fost niciodată nepoliticoși cu mine. Am avut propriile probleme de adaptare, pe de altă parte. Mai dificil a fost pentru verii mei, dat fiind faptul că, la acea vârstă, băieții tind să fie mai combativi și teritoriali.
SB: Am verificat lista de țări unde a fost publicat volumul tău. Eram curioasă unde ai fost publicată. Nu am văzut Iranul pe listă și presupun că nu îl voi vedea prea curând…
S.D.: Probabil că nu, din păcate (n.ed. un zâmbet trist i se întipărește pe chip). Va fi publicat în farsi și va fi publicat în Suedia, de o editură iraniană, pentru diaspora, ceea ce este minunat…
SB: Este o voce! Volumul tău este o voce, cel puțin așa l-am perceput eu…
S.D.: Bănuiesc că poate fi privit așa. În mod cert, nu va fi publicat în Iran, cel puțin nu în mod legal. Orice este posibil pe internet, dar nu este același lucru. Nu pot face asta, de exemplu (n.ed. participarea la un târg de carte, oferirea de interviuri), nu pot merge în locuri și cunoaște oameni. Nu cred că aș fi invitată la evenimentele lor.
SB: Unde ai obținut cele mai bune reacții, din cele 27 de țări?
S.D.: E greu de spus. Cu siguranță, este adevărat că anumite țări au reacționat mai bine decât altele. Depinde foarte mult de contextul și istoria țării respective, de abilitatea sa de a se identifica cu o astfel de poveste.
SB: … cu abilitatea cititorilor de a empatiza, presupun.
S.D.: Exact!
SB: Am observat că astfel de titluri generează un nivel mai mare de șoc printre cititori, în țări cu o istorie mai puțin dramatică. Cititorii nu pot crede că astfel de lucruri se pot întâmpla.
S.D.: Cu siguranță. Lumea occidentală a mai auzit astfel de povești, nu este prima oară când o poveste din închisoare este publicată, pentru cititorii occidentali. E trist totuși că acestea sunt poveștile auzite din Iran sau din Orientul Mijlociu, în general. Cred că șocul cititorilor nu este neapărat o formă de empatie. Am primit reacții fabuloase din Statele Unite, din Marea Britanie, din Danemarca și Finlanda. Nu credeam că se pot identifica atât de mult cu o astfel de poveste. Pe de altă parte, ieri, la evenimentul meu, într-unul dintre liceele din Iași (n.ed.: în cadrul FILIT), am văzut în public oameni care dădeau din cap aprobator, înțelegeau ce le povestesc. Asta nu s-a întâmplat în State….
(în acest moment al interviului, scriitorul Guillermo Arriaga a trecut pe la noi, să o salute și să o îmbrățișeze pe Sahar. Am fost martora unuia dintre cele mai bune moment, în scurta mea carieră de jurnalist cultural: cel în care Sahar, încântată și îmbujorată, nu știa dacă poate să îi ofere lui Guillermo un exemplar din ” Copiii arborelui de jacaranda” sau nu. Am îndemnat-o să îndrăznească, a alergat după el și a revenit cu un zâmbet uriaș pe față. Genial!)
SB: Cum e să fii faimoasă?
S.D.: (roșind) Haide, nu sunt faimoasă…
SB: Cinstit vorbind, dacă ești tradusă în 27 de limbi, ești invitată la astfel de evenimente, oamenii vor să te cunoască și se holbează la tine, se cheamă că ești faimoasă. Ieri, m-am holbat și eu, când ai intrat. Mi-a luat ceva să realizez cât de nepoliticoasă eram.
S.D.: E o senzație bună. Mă simt apreciată și cred că e un sentiment neobișnuit și suprarealist. Trebuie să îți amintești mereu că nu poate dura la nesfârșit. Îmi place să merg la astfel de evenimente, mă încântă faptul că oamenii mă abordează să îmi spună că le-a plăcut cartea. Bineînțeles, ce mi se întâmplă mie este diferit de ce li se întâmplă scriitorilor mari, cum este Herta Muller, în privința celebrității. O venerez pe Herta Muller și îi iubesc volumele!
SB: Mi-ai răspuns parțial la una dintre întrebări. Cine sunt scriitorii tăi preferați?
S.D.: Am fost întotdeauna un cititor pasionat. Am simțit întotdeauna că literatura este mai captivantă decât viața reală (incluzând viața mea). Cu ani în urmă, eram cititoare avidă de Dostoievski și consider și acum că este una dintre cele mai mari voci ale literaturii. Acum, după ce am fost publicată, realizez cât de extraordinar este să devii nemuritor. Există atâtea cărți care apar și dispar, milioane și milioane, în timp ce există cărți pe care vrei să le recitești, cărți care nu vor dispărea niciodată…
SB: … cărți care își schimbă perspectiva, când sunt recitite după câțiva ani…
S.D.: Exact! Cum ziceam, Herta Muller este unul dintre scriitorii mei favoriți, deși trebuie să recunosc că am descoperit-o după ce a primit Premiul Nobel pentru literatură. Îi ador scrisul, alegerile stilistice și tematice. De asemenea, îi citesc cu plăcere pe scriitorul african J.M. Coetze, pe Milan Kundera, scriitoarea austriacă Elfriede Jelinek, iar volumul de debut, ”The God of Small Things”, semnat de Arundhati Roy, este incredibil.
SB: Scriitorii orientali mă fascinează, în special scriitorii orientali care scriu în engleză. Combinația între utilizarea aproape pedantă a vocabularului limbii engleze și stilul oriental superb și complex este pur și simplu copleșitoare. Am observat același lucru în volumul tău, în titlurile lui Khaled Hosseini, în pasajele ce descriu durerea. Aveți un stil neobișnuit de a împăna durerea în detalii, într-o poveste oferită parcă pentru a proteja cititorul. Suntem prinși în poveste și realizăm la final că am fost martorii unei tragedii; durerea nu ne lovește direct.
S.D.: Cred că modul în care utilizăm limbajul este o particularitate culturală. Literatura iraniană este pătrunsă de mișcare, de multă senzualitate…
SB: Exact! Ăsta e cuvântul pe care îl căutam!
S.D.: Poate e vorba de modul în care am fost crescuți. Ne atingem unii pe ceilalți, stăm aproape unii de ceilalți. Nu suntem niciodată separați de locul din care provenim. Aș fi putut să îmi petrec toată viața în țări diferite, dar cei 12 ani în Iran m-au format. Pornind de la senzualitatea noastră intrinsecă, există probabil un soi de relație culturală intimă, pe care o dezvoltăm cu limbajul.
SB: Relație vizibilă în literatură.
S.D.: În cultura iraniană (nu voi vorbi în numele întregului Orient Mijlociu, dat fiind faptul că nu sunt sigură dacă se aplică același principiu), durerea este un element important.
SB: Cum așa?
S.D.: Avem întotdeauna un motiv de plâns, în Iran (n.ed. chicotește). Iranienii au niște tendințe nostalgice. Angajăm bocitoare, la înmormântări.
SB: Și noi! Sunt atât de dramatice!
S.D.: Daaa, avem inclusiv bancuri despre bocitoare.
SB: Poeții plâng?
S.D.: Există multă poezie despre suferință și pierdere, despre despărțiri și separare. Nu mă întreba de ce ne place atât de mult, dar ne place să plângem (n.ed.: izbucnește în râs).
SB: Vă place să plângeți și vă place mâncarea bună și, apoi, mai plângeți puțin. Glumesc, doar. Nu mă amuz pe seama ta.
S.D.: Dar așa e! De fapt, dacă mă gândesc bine, petrecem și dansăm cam cât de mult plângem. Avem existența asta schizofrenică. Trăim totul foarte intens.
SB: Poate de asta cititorii nordici ți-au iubit cartea atât de mult. Transmite senzația asta intensă, își înfurie și își face cititorii fericiți, în același timp. Cel puțin, așa mi s-a întâmplat mie. E una din acele cărți pe care le citesc cu atâta pasiune, încât simt nevoia să îi amân finalul. Nu vreau să se termine. Senzația de ”prima oară” nu poate fi recuperată. Încă nu există o ecranizare. Va exista una? Este genul de subiect pe care studiourile de film americane îl pot valorifica foarte bine, pe marele ecran.
S.D.: Mulți oameni îmi spun asta și s-ar putea întâmpla. Dacă nu există regizori care aleg să respecte linia cărții, în loc să îi dea propria interpretare, e mai bine că nu există o ecranizare, încă. Oricum, agentul meu spune că volumul e prea complex, prea complicat pentru a fi ecranizat. Avem totuși nevoie de Ben Affleck (se oprește o secundă și izbucnește în râs. Nu eram sigură dacă vorbește serios sau nu).
SB: Chiar încercam să îl plasez undeva, în film. Ar trebui să-l regizeze Tarantino.
S.D.: Nu, nu, nu! I-ar da o interpretare după chipul și asemănarea lui! Sânge peste tot!
SB: Sau poate Lars von Trier? Filmul ar fi mai trist decât cartea, probabil. Ți-l poți închipui?
S.D.: De fapt, mi-ar plăcea ca filmul să fie regizat de Costa Gavras și există un regizor român, Cristian Mungiu, care are un ochi bun pentru astfel de probleme, cu o manieră specifică de a construi narațiunea. Am văzut 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile. După film, am mers să mâncăm și nu m-am putut atinge de mânacre. Filmul a fost atât de intens, încât mi-a luat ceva vreme să îmi revin.
SB: Actorul Vlad Ivanov povestea că plecaseră în turneu prin țară, cu filmul, și, la una dintre proiecții, femei de vârsta mamei mele (am treizeci de ani, deci mama face parte din acea generație, în care avortul era interzis), ieșeau plângând din sala de cinema și îi mulțumeau pentru o descriere atât de clară a durerii. Probabil, volumul tău are nevoie de un regizor care are delicatețea și abilitatea de a surprinde detaliile de care avem nevoie, pentru a simți și înțelege durerea ta. Ar trebui să vorbim cu Cristian Mungiu, trebuie să existe o metodă să facem rost de numărul lui și să stabilim ceva (n. ed.: Sahar Delijani izbucnește într-un râs limpede superb. E pur și simplu fermecătoare!) E o idee minunată, dar mă tem totuși că există riscul ca ecranizarea să nu fie la fel de bună. Am văzut filme bazate pe cărți pe care le iubesc, ecranizări care m-au dezamăgit.
S.D.: Într-adevăr, pe de altă parte, există și filme cum e Revolutionary Road, care sunt fantastice! Nu citisem cartea când am văzut filmul și, apoi, am avut ocazia să o citesc. Am realizat că versiunea ecranizată este o transpunere extraordinară. De asemenea, The Piano teacher, de Michael Haneke. Când urmărești ecranizarea lui Haneke și când citești cartea, te bucuri de două experiențe complet diferite, dar la fel de memorabile.
SB: Că veni vorba de experiențe memorabile, dacă nu în America, unde altundeva ți-ar plăcea să locuiești?
S.D.: Locuiesc în Italia, de 9 ani.
SB: Am ratat partea asta…
S.D.: Am locuit în State, până în 2006, apoi m-am mutat la Torino. Este un oraș frumos, cu o cultură și gastronomie pe măsură. Mi-a plăcut să locuiesc în America și îmi place să locuiesc în Italia. Momentan, cred că vreau să locuiesc în Europa și, poate, voi reveni în America sau în Iran, într-o zi. Bineînțeles, e doar un vis. Mereu am vrut să locuiesc în Iran, ca adult, cel puțin un an, să văd cum e de-adevăratelea.
SB: Ce îți amintește despre copilăria din Iran? Aveai 12 ani când ai plecat, erai destul de mare.
S.D.: … și am revenit destul de des. Nu am pierdut legătura. Și părinții mei au revenit des; încă mai avem prieteni mulți acolo. Iranul este prezentul meu, în aceeași măsură în care este trecutul.
SB: Unde este acasă pentru tine?
S.D.: Acasă e în multe locuri. Locuiesc cu soțul meu, nu avem copii și călătorim mult. Cred că, pentru mine, acasă e unde e el. Acasă e acolo unde îmi construiesc viața, prezentul și viitorul. Mi-ar plăcea să-l duc în Iran, cândva.
SB: O ultimă întrebare: ce ai în lucru?
S.D.: Lucrez la un fel de continuare a volumului ”Copiii arborelui de jacaranda”. Folosesc câteva dintre personaje și le continui viețile. În primul volum, cunoști copiii, în anii ’80 și îi vezi apoi adulți, dar lipsește o piesă din puzzle: viața imediat după închisoare, perioada de transfer și de transformare, recuperea vieții, sau, mai bine zis, refacerea ei de la zero.
SB: Mulțumim, Sahar Delijani, pentru o caldă și revelatoare conversație!
S.D.: Oricând, cu plăcere!
Alde Banciu
–
foto: arhiva SemneBune.ro
