Despre poveşti, în aşteptarea poveştilor: Şi munţii au ecou, Khaled Hosseini

În agitaţia pregătirilor pentru evenimentul toamnei, Festivalul Internaţional de Literatură şi Traduceri (unde şi anul acesta o să transformăm cititorii în scriitori, la Scrie-ţi povestea în Iaşi), după un sfârşit de vară agitat (seria Lectura de Joi), am prins un moment de pauză şi am terminat un volum al cărui final rămăsese în aer. De fapt, mint. Nu rămăsese în aer, ci îl lăsasem intenţionat neterminat, pentru că mi se întâmplă uneori să mă ataşez emoţional de un volum şi să amân finalul, să întind limita aşteptării mele până în punctul în care ştiu că trebuie să aflu ce se întâmplă. Am constatat în timp că modul în care un scriitor îşi încheie povestea este crucial pentru percepţia generală asupra volumului. Nimic nou sub soare, veţi spune pe bună dreptate, dar insist asupra faptului că există acele nuanţe, alegerile pentru final, cât şi cum îşi dezvoltă un autor personajele, cât accent pune pe participarea activă a elementelor de decor. În fond, proza funcţionează după aceleaşi reguli elementare după care funcţionează un spectacol ce se derulează în faţa ochilor.

Divaghez şi e cazul să revin la volumul pe care l-am terminat, semnat de scriitorul afgan-american Khaled Hosseini. Citisem cu ceva vreme în urmă res_f851de58cb062f515af5e86d9db9b05eVânătorii de zmeie”, care mi-a hrănit pofta de poveşti şi mi-a picat în mână „Şi munţii au ecou”, o carte panoramică, ce dezvoltă o serie de fire narative, cu multe personaje, răsfirate în timp şi spaţiu, toate având în comun punctul de pornire: un Afganistan al extremelor, al sărăciei satelor şi opulenţei capitalei, un Afganistan al războaielor fără vârstă şi al familiilor destrămate. Povestea surorii înstrăinate pentru binele său şi al familiei sărace se ţese împreună cu poveştile celorlalte personaje afectate într-un fel sau altul de această alegere a părinţilor: mama naturală şi tatăl, fratele său, mama adoptivă, unchiul şi oamenii din jurul acestora.

Literatura orientală are un dar pe care l-am sesizat cu ceva vreme în urmă: dramele cele mai profunde, situaţiile critice şi toate grozăviile lumii nu sunt relatate pur şi simplu, ci sunt învăluite în fire narative, devin poveşti, pilde de transmis. Uneori, acest lucru poate lăsa impresia unei trivializări a situaţiei descrise, dar veţi descoperi că povestea nu face decât să evidenţieze cu delicateţe perspectiva pe care autorul o propune cititorului. Povestea pe care tatăl o spune copiilor, pe drumul spre Kabul, povestea relaţiei între Adel, al cărui tată îşi duce viaţa sub semnul violenţei şi al controlului, şi Gholam, copilul născut într-o tabără de refugiaţi din Pakistan şi alte poveşti ce răsar pe parcursul firului epic au scopul clar de a construi o imagine amplă a unei lumi. Istoria mare se clădeşte din istorii mici, legate între ele, poveşti individuale care se ating, se întretaie, au impact una asupra celeilalte.

Hosseini devine o Şeherezadă hotărâtă să îmbine realitatea şi ficţiunea, sapă în cultura afgană după detalii fascinante şi poveşti sordide (cu o istorie ca Afganistanului, nu trebuie să sape foarte adânc) şi explorează şi mentalitatea afganilor emigraţi în America după venirea sovieticilor.

si-muntii-au-ecou_1_fullsizeE adevărat. Timur l-a făcut să se simtă prost. S-a comportat ca un american-afgan absolut hidos, crede Idris. Trece ca fulgerul prin oraşul afectat de război, ca şi cum aparţine acestui loc îi bate pe localnici pe spate cu blândeţe, numindu-i frate, soră, unchi, face un spectacol din înmânarea unor bani cerşetorilor din ceea ce el numeşte bocceluţa cu bacşiş, glumeşte cu bătrânele, numindu-le mamă, convingându-le să îşi spună povestea în faţa camerei, arătându-se amărât, pretinzând că este unul dintre ei, că a fost tot timpul aici, că nu fusese niciodată la sală la Gold’s la San Jose şi nu ridicase greutăţi, lucrându-şi muşchii pectorali şi abdominali, în timp ce aceşti oameni erau bombardaţi, ucişi, violaţi”.

Şi munţii au ecou” aminteşte de munca miniaturiştilor de a construi o imagine detaliu cu detaliu, fără a lăsa niciun element la voia întâmplării. La final, totul trebuie să se lege cumva, poveştile şi personajele între ele, istoriile mici de istoria mare. Vi-l recomand cu drag pe Hosseini, este genul de autor de care „rişti” să te ataşezi afectiv, să te trezeşti întrebând cu voce tare: „ce se întâmplă mai departe”, cu speranţa unui final fericit.

 

Apropo, nu am văzut şi îmi voi satisface în curând curiozitatea de a vedea ecranizarea volumului „Vânătorii de zmeie”. Între timp, stay tuned şi vă povestim cum ne facem de cap la FILIT 2014.

 

Alde Banciu

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 168