Sadegh Hedayat – Bufnița oarbă

 

bufnita-oarba-177x300Cât timp am citit cartea iranianului , Bufnița oarbă, am simțit că fac parte din visul altcuiva. Aici nu este literatură, nu sunt cuvinte, e o transmisiune live din coșmarul obsedant al unui om, unul apăsător, învăluit în aburi de opiu și cu reminiscențe mitologice. Odată cu personajul, care se metamorfozează de-a lungul cărții, se dedublează sau se auto-proiectează într-o imagine clasică de pe un vas de lut, trecem și noi, cititorii, într-o lume greu de definit, o realitate crepusculară, posibilă doar într-un spațiu cețos, de antreu în purgatoriu. Autorul nu ne dă timp de șovăire, încă din prima frază a cărții ne aruncă în substanța acestei lumi a durerii, a regretului, a lipsei de sens, de dragoste:

În viață sunt răni care, precum lepra, rod încet în singurătatea sufletului și-l distrug. Există dureri ce nu se pot destăinui, fiindcă se obișnuiește ca aceste încercări incredibile să fie socotite drept accidente sau evenimente rare și ciudate, iar dacă cineva le descrie cu vorba sau cu pana, oamenii, respectând opiniile admise în mod curent, pe care le împărtășesc, de altfel, și ei, acceptă povestea, dar cu un zâmbet sceptic și disprețuitor. (p. 29)

Acest început ex abrupto este și o ars poetica. Fix despre aceste răni de nedescris, despre evenimentele rare și ciudate despre care nu se poate povesti ne povestește, de fapt, naratorul cel umbros al acestei cărți bizare. Despre se spune, după cum mărturisește traducătorul și prefațatorul acestei cărți, Gheorghe Iorga, că este cel mai important roman al noii literaturi iraniene, o literatură care încă se formează, încă crește Dacă facem abstracție de trecutul îndepărtat și de autori precum Khayyam sau Saadi, cu care literatura modernă nu mai comunică în mod real, literatura nouă iraniană, care vrea să se racordeze la Occident, este încă tânără. În plus, același traducător mărturisește că este și romanul cel mai greu de tradus din această limbă. I-a luat ani de zile până să reușească.

Totuși, citind acesastă carte, am observat că autorul comunică cu trecutul, inclusiv cu vechii scribi și cu încondeietorii de vase. Însuși personajul-narator al cărții se îndeletnicește, cel puțin la început, cu încondeierea vaselor de lut sau al învelitoarelor destinate truselor de scris și repetă obsesiv o imagine, una despre care nu știm exact dacă îl reprezintă pe el sau pe altcineva sau este o combinație între frânturi de amintiri, vise și desene tradiționale:

Desenam, totdeauna, un chiparos sub care era ghemuit un bătrân adus de spate, asemănător yoghinilor din India. Îmbrăcat într-o aba, cu capul înfășurat într-un turban, își ține degetul arătător de la mâna stângă pe buze, imobilizat într-un gest care exprima mirarea. În fața lui, o fată îmbrăcată în negru se apleca mult spre el să-i ofere o floare de nufăr – un pârâu îi separa. Oare mai văzusem undeva această scenă sau îmi fusese sugerată în somn? Nu știu. Știu doar că niciodată nu desenam altceva. (pp. 35-36)

Această imagine este un model de ekphrasis. De-a lungul romanului (dacă poate fi numit roman) imaginea se dezvoltă, capătă noi semnificații, se ramifică într-o poveste care pornește din real, spre a trece în vis, pentru a reveni din nou într-o lume aparent reală. Naratorul practică un scris vindecător prin care încearcă să își răscumpere un păcat, o crimă, un fapt îngrozitor al vieții lui. Urmarea acestui păcat este apariția unui alter-ego, umbra lui proiectată pe un perete, care și ea se transformă, devenind înspre final o bufniță. Aceasta îi ia  de multe ori locul și nu îl lasă să uite. Acestui alter ego mărturisește o poveste de dragoste ruptă parcă dintr-un basm crud, o dragoste dureroasă, umilitoare.

Bănuim, fiindcă e greu să găsim o interpretare definitivă a romanului (traducătorul ne spună că 50 de oameni, printre care scriitori celebri, au încercat să interpreteze acest roman, fiecare în felul său, folosind o altă cheie și nu au reușit să epuizeze gama largă de semnificații) că această experiență traumatizantă l-a destabilizat pe acest personaj și l-a împins într-o lume aproape de nebunie, în care orbecăie și prin scris își spune lui însuși povestea vieții. Nici el nu știe mai nimic și tot ceea ce știe este o învălmășeală de amintiri, vise, trăiri pe care încearcă să le ordoneze. Iar acest alter-ego devine din ce în ce mi puternic. Poate fi chiar conștiința sa care se trezește, iar el este nevoit să își înfrunte trecutul. Odată cu el aflăm o mare parte din evenimentele care au precedat ruptura lui de realitate și nevoia compulsivă de a scrie, dar nimic nu este stabil, ne mișcăm într-o lume umbroasă și fiecare cititor rescrie de fapt cartea cu fiecare lectură, în funcție de propriul bagaj cultural, emoțional sau oniric.

La un alt nivel, cartea poate fi o lungă meditație asupra operei, asupra artei, asupra inspirației. La începutul romanului naratorul întrevede printr-o gaură a peretelui camerei sale o femeie, o nălucă în fapt, pe care mai apoi o caută înfrigurat. Această nălucă poate fi iubita despre care aflăm mai târziu, venită să-i bântui visele de opioman, dar poate reprezenta chiar opera de artă sau inspirația. La un moment dat citim despre ea că: „nu putea fi compatibilă cu lucrurile acestei lumi.” (p.45) Nici opera de artă autentică nu poate fi comparabilă, așa cum nici în mintea îndrăgostitului femeia iubită nu este comparabilă cu nicio alta. Astfel că, în funcție de cheia pe care o folosim la lectură, această carte este o poveste de dragoste ce depășește barierele lumii vizibile, o dragoste mistuitoare care poate provoca daune dătătoare de nebunie, sau poate fi o lungă meditație asupra lumii contemporane, asupra destinului omului, mai cu seamă a artistului care înnebunește în timpul creației.

este și un model de stil. Limba folosită de Hedayat este formidabilă și cu adevărat înnoitoare. Pot doar să-mi imaginez cât de dificil este56-257304-sadeq-hedayat-wikicommons1 să traduci o astfel de operă care transformă limbajul. În plus, felul în care autorul trece de la un subiect la altul, felul în care un cuvânt modifică sensul unei fraze dovedește nu numai erudiția autorului, dar și preocuparea lui pentru filozofia limbajului. Pe lângă faptul că Bufnița oarbă este o operă literară plină de sensuri, greu încadrabilă într-un gen, într-o tradiție literară (practic autorul inventează în acest roman un nou mod de a face literatură, așa cum au făcut Kafka sau Joyce), mai este și o operă în care Hedayat aproape dărâmă limitele limbajului și pune sub semnul întrebării capacitatea cuvintelor de a transmite ceea ce este cu adevărat în creierul celuilalt.

De-a lungul timpului, filozofii și-au dat seama că este aproape imposibil să afli cum vede celălalt lumea, dar literatura a fost și este o încercare de traducere a gândurilor în cuvinte. Autorul Bufniței oarbe și al volumul de nuvele Îngropat de viu (a doua carte tradusă în românește de același Gheorghe Iorga din opera lui  Hedayat, a cărei cronică o puteți citi aici) propune o nouă formă de traducere în literatură a sufletului omului și tocmai de aceea, în mod paradoxal, ne este cumva și mai greu să înțelegem, fiindcă mai întâi trebuie să învățăm gramatica pe care o folosește el. Astfel că lectura acestei cărți este o dublă provocare: mai întâi trebuie să învățăm să o citim și de abia apoi putem să încercăm să înțelegem „despre ce e vorba”.

E posibil să nu înțelegem nimic, dar tot ne putem bucura de limbaj și de multele gânduri ale personajului sau putem să înțelegem ceva, dar să nu ne dăm seama că însuși limbajul este un personaj al cărții. Sau putem să ne bucurăm de carte în totalitatea ei. Oricum ar fi, suntem câștigați. Sunt sigur însă că vor fi și cititori care nu vor avea răbdarea necesară pentru a accepta aceste provocări. Cartea aceasta este mai ales pentru cititorii experimentați, pentru cei care înțeleg că literatura la nivelul ei cel mai înalt reprezintă și un mod de a regândi lumea, dar o recomand tuturor celor care vor să citească o carte cu adevărat minunată. Lectura cărții este frustrantă uneori, greoaie alteori, dar odată ce ai depășit dificultățile vei descoperi o carte de o frumusețe formidabilă. Dacă un vis obsedant ar putea fi transpus pe de-a-ntregul într-o carte, aceasta ar purta numele Bufnița oarbă.

Titlu: Bufnița oarbă
Autor: 
Traducere din iraniană și prefață de: Gheorghe Iorga
Editura: Polirom, colecția Top 10 +
Număr pagini: 200
Preț; 16.95 lei

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.