Paul Gorban – Submarinul karmei

gorban-submarinul-karmeiCred că e extrem de dificil să scrii , pentru că ai nevoie de o anumită stare, nu poți scrie tot timpul , oriunde, oricum; altfel ai ține un jurnal liric. Aș zice că am un condei mult mai bun în ceea ce privește proza (deși am poezii și poeme ținute la sertar) și nu cred că aș putea să scot un volum cu care să sparg gura târgului, mai degrabă aș scoate unul cu care m-aș rușina odată cu trecerea anilor. De aceea, nu mă pricep într-atât de mult într-ale poeziei și pot doar să îmi exprim propria mea opinie vizavi de volumul respectiv.

Nu sunt critic literar, nici vreo duduie care să dea lecții despre scris altora sau vreuna care să eticheteze ceea ce e bine sau rău în materie de . În ultima vreme tot repet asta oamenilor, pentru că unii dintre ei au senzația cum că noi, ăștia care scriem recenzii de cărți, cronici de filme etc., îndrăznim cumva să ciobim din măreția actului artistic, adică suntem niște neaveniți care își dau cu părerea. I-aș mulțumi celui care își rupe o oră din timpul lui să scrie cu patos și entuziasm despre cartea mea, indiferent dacă mă scuipă sau dacă mă ridică-n slăvi. Plus că, prin recenzie, eu înțeleg părerea pur personală a unui om vizavi de o creație; nu înseamnă că bag pe gât cuiva ceea ce cred, nu înseamnă că îi bag recenzia în ochi autorului care a scris cartea, ceva de genul ”Uite, am scris despre cartea ta, nu m-ai pus tu s-o citesc, am vrut eu, dar acum trebuie să ne tragem de mâneci și să îmi rămâi dator toată viața”.  Nu, nici vorbă.                                                                                                                                                                                        tnr_800x800_7109_Paul Gorban

Ideea unei recenzii cred că se adresează publicului, pentru a-l determina să cumpere, să împrumute, să caute cartea respectivă. Cum nu ne mai strigăm pe la porți ca să ieșim afară și doar apăsăm un buton al telefonului pentru a face o invitație, apelăm la bloguri, la site-uri, la informație. Să aflu cine, ce a scris, unde se lansează.

Și ca să închid ”parantezele”, revin la a scrie poezii; eu citesc foarte puțini poeți, adică doar ăia care îmi plac și pe care îi urmăresc. Îl includ și pe pe această listă, pentru că i-am devorat volumul intitulat ”Submarinul karmei” într-o oră aproape și pentru că scriitura lui îmi amintește de poemele lui Robert Frost.

Am ales câteva poezii, pe care le voi transcrie și pe care le voi comenta așa cum mă pricep.

sufletul își strigă lupoaica

 

vine ziua în care sufletul își strigă lupoaica

voi fi atunci într-un cortegiu de zmei, cu un nume

de stradă ce ne privește pe toți îmi voi desface

poezia în bucăți de alamă și o voi șterge de molii ca

pentru un război cu îngerii care mi-au chircit

iubirea în nopțile cuibărite în intimitatea

pământului. voi scormoni prin memorie numele tău

până când negustorii de inimi se vor împletici în

rădăcinile mele și vor începe să-mi dezgroape morții

care locuiesc în sângele iubirii și plăcerii.

crimele sunt flori de îngeri sinucigași

iar poemele mele aleargă pe mâinile tale ca niște cai

de catifea. mă vei blestema ca pe un bețiv care-și

torturează propriile vene și mă vei căuta prin

Lumina leneșă a văzduhului dimineața când psalmii

Strălucesc pe cerul oțelit. Mă vei urca negru în

copaci și-mi vei lega pletele de asfințit ca să

punctezi orizontul care sfârâie ca un nou-născut.

atunci vom gusta din tradiția sacră femeile ideile și

bărbații blestemați să-și înghită dintr-o dată

părțile de rai și părțile de iad.

                                                                                                                                                                                                                 (pag.33)

 

Mi se pare foarte interesant jocul cu figurile de stil și peisagistica; își construiește fenomenal teatrul poetic în care rămășițele zilei se transformă în iubiri (ne)sfârșite.  Poate fi vorba de un gest din partea muzei sau de un zâmbet ascuns în colțul gurii acesteia. Poezia devine o cutie a Pandorei, una prăfuită și în care demonii, regretele, tristețile și durerile sunt împăturite unele peste altele, ca și cum cititorul devine martor la actul suprem săvârșit de autor: deschiderea cutiei.

de la am învățat

 

 

de la am învățat că toate poemele

și scrisorile de amor nu pot fi decât ridicole.

acestea sunt precum furnicile

se grăbesc să ajungă la destinatar.

duc fel și fel de cuvinte spontane naturale.

merg într-o singură direcție. spre inimă.

pun sângele în mișcare și visul

provoacă faze reale. ce fericit să scrii

cu voința unui îndrăgostit. să fii ridicol.

să fii sonor. și tot universul ca unui copil

să ți se pară un bâlci. de la Pessoa am învățat

două lucruri importante: hai să începem să fim

și să intrăm cu veselie în moarte.

adică să fim ridicol de vii în adâncul sufletului nostru.

sunt poetul  care are o mie de motive să fie ridicol.

iubesc precum un vagabond viața

pe care o revăd în toate fleacurile orașului.

                                                                                                                                                                                                                (pag. 80)

Ce frumos sună ”hai să începem să fim și să intrăm cu veselie în moarte”. Oricărui început îi e destinat un sfârșit, mai devreme sau mai târziu, căci cum se poate sfârși dacă nu începe și invers? Nimeni nu poate muri dacă nu se poate naște, așa cum nicio iubire nu se termină dacă nu începe. Aproape că îți e și frică să începi, pentru că această karmă inexorabilă își va face treaba dinainte să începi tu să îți rozi unghiile în așteptarea marii iubiri. Iar invocarea lui Pessoa mi se pare extrem de potrivită, întrucât chiar marele scriitor spunea în Cronica vieții care trece (ed. Humanitas Fiction, 2014) că ”dragostea nu are nevoie de studii sau de hârtie, dar e singura care ne face să părem ridicoli și amuzanți” (am citat din memorie). Ușurința iubirii e invers proporțională cu intensitatea durerilor inimii.

rănile

 

sunt precum niște ochi

se deschid se închid

sunt umede

au un sunet ca de locomotivă

ne bântuie în fiecare zi

și se rostogolesc în amintirile noastre

pe un câmp de maci

stau la fereastră și pândesc călătorii

care prin mișcările lor

fac păsările pământului

să se ridice spre oglinzile

subțiri ale cerului

la un moment dat

rănile se desprind de corp

și se refugiază la brațul unui înger

ca și când nimic nu le-ar fi convins

să rămână în viață.

(pag. 103)

Foarte plastică această alăturare de senzații pricinuite de vechile dureri ce ostoiesc sufletul omenesc! Rănile noastre reprezintă, de fapt, suma defectelor și greșelilor noastre. Am contribuit conștiincios la ele, la apariția lor, ca în final să ne alegem doar cu o durere pulsândă, infectată și mucegăită. Până la cicatrici e cale lungă, căci trebuie să accepți că rănile tale sunt parte din tine și din acțiunile tale. Cum ar fi dacă am adopta ideea lui Paul Gorban și anume că rănile ”au sunet de locomotivă”? Am recunoaște că sufletul nostru devine o gară nesfârșită în care trenurile au roți lipsă sau șine mâncate de rugină? Cred că toți suntem niște gări cu trenurile rătăcite pe drum sau pur și simplu abandonate în pustietate.

Atât m-am încumetat să comentez, restul poeziilor le veți citi singuri. Recomand al lui Paul Gorban trenurilor, gărilor din noi.

Titlu: Submarinul karmei

Autor: Paul Gorban

Editura: Adenium

ISBN: 978-973-8097-52-0

Nr. pagini: 128

Data apariției: octombrie 2013

sursa foto: 1, 2

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ruxandra A.

Ruxandra A.
A absolvit Facultatea de Litere din București. E pozar amator și scrie fie poezie, fie proză. N-a publicat nimic deocamdată. Muzica rock e a doua lume în care se refugiază. Prima o reprezintă cărțile.