Cred că e extrem de dificil să scrii poezie, pentru că ai nevoie de o anumită stare, nu poți scrie tot timpul poezie, oriunde, oricum; altfel ai ține un jurnal liric. Aș zice că am un condei mult mai bun în ceea ce privește proza (deși am poezii și poeme ținute la sertar) și nu cred că aș putea să scot un volum cu care să sparg gura târgului, mai degrabă aș scoate unul cu care m-aș rușina odată cu trecerea anilor. De aceea, nu mă pricep într-atât de mult într-ale poeziei și pot doar să îmi exprim propria mea opinie vizavi de volumul respectiv.
Nu sunt critic literar, nici vreo duduie care să dea lecții despre scris altora sau vreuna care să eticheteze ceea ce e bine sau rău în materie de poezie. În ultima vreme tot repet asta oamenilor, pentru că unii dintre ei au senzația cum că noi, ăștia care scriem recenzii de cărți, cronici de filme etc., îndrăznim cumva să ciobim din măreția actului artistic, adică suntem niște neaveniți care își dau cu părerea. I-aș mulțumi celui care își rupe o oră din timpul lui să scrie cu patos și entuziasm despre cartea mea, indiferent dacă mă scuipă sau dacă mă ridică-n slăvi. Plus că, prin recenzie, eu înțeleg părerea pur personală a unui om vizavi de o creație; nu înseamnă că bag pe gât cuiva ceea ce cred, nu înseamnă că îi bag recenzia în ochi autorului care a scris cartea, ceva de genul ”Uite, am scris despre cartea ta, nu m-ai pus tu s-o citesc, am vrut eu, dar acum trebuie să ne tragem de mâneci și să îmi rămâi dator toată viața”. Nu, nici vorbă. 
Ideea unei recenzii cred că se adresează publicului, pentru a-l determina să cumpere, să împrumute, să caute cartea respectivă. Cum nu ne mai strigăm pe la porți ca să ieșim afară și doar apăsăm un buton al telefonului pentru a face o invitație, apelăm la bloguri, la site-uri, la informație. Să aflu cine, ce a scris, unde se lansează.
Și ca să închid ”parantezele”, revin la a scrie poezii; eu citesc foarte puțini poeți, adică doar ăia care îmi plac și pe care îi urmăresc. Îl includ și pe Paul Gorban pe această listă, pentru că i-am devorat volumul intitulat ”Submarinul karmei” într-o oră aproape și pentru că scriitura lui îmi amintește de poemele lui Robert Frost.
Am ales câteva poezii, pe care le voi transcrie și pe care le voi comenta așa cum mă pricep.
sufletul își strigă lupoaica
vine ziua în care sufletul își strigă lupoaica
voi fi atunci într-un cortegiu de zmei, cu un nume
de stradă ce ne privește pe toți îmi voi desface
poezia în bucăți de alamă și o voi șterge de molii ca
pentru un război cu îngerii care mi-au chircit
iubirea în nopțile cuibărite în intimitatea
pământului. voi scormoni prin memorie numele tău
până când negustorii de inimi se vor împletici în
rădăcinile mele și vor începe să-mi dezgroape morții
care locuiesc în sângele iubirii și plăcerii.
crimele sunt flori de îngeri sinucigași
iar poemele mele aleargă pe mâinile tale ca niște cai
de catifea. mă vei blestema ca pe un bețiv care-și
torturează propriile vene și mă vei căuta prin
Lumina leneșă a văzduhului dimineața când psalmii
Strălucesc pe cerul oțelit. Mă vei urca negru în
copaci și-mi vei lega pletele de asfințit ca să
punctezi orizontul care sfârâie ca un nou-născut.
atunci vom gusta din tradiția sacră femeile ideile și
bărbații blestemați să-și înghită dintr-o dată
părțile de rai și părțile de iad.
(pag.33)
Mi se pare foarte interesant jocul cu figurile de stil și peisagistica; Paul Gorban își construiește fenomenal teatrul poetic în care rămășițele zilei se transformă în iubiri (ne)sfârșite. Poate fi vorba de un gest din partea muzei sau de un zâmbet ascuns în colțul gurii acesteia. Poezia devine o cutie a Pandorei, una prăfuită și în care demonii, regretele, tristețile și durerile sunt împăturite unele peste altele, ca și cum cititorul devine martor la actul suprem săvârșit de autor: deschiderea cutiei.
de la Pessoa am învățat
de la Pessoa am învățat că toate poemele
și scrisorile de amor nu pot fi decât ridicole.
acestea sunt precum furnicile
se grăbesc să ajungă la destinatar.
duc fel și fel de cuvinte spontane naturale.
merg într-o singură direcție. spre inimă.
pun sângele în mișcare și visul
provoacă faze reale. ce fericit să scrii
cu voința unui îndrăgostit. să fii ridicol.
să fii sonor. și tot universul ca unui copil
să ți se pară un bâlci. de la Pessoa am învățat
două lucruri importante: hai să începem să fim
și să intrăm cu veselie în moarte.
adică să fim ridicol de vii în adâncul sufletului nostru.
sunt poetul care are o mie de motive să fie ridicol.
iubesc precum un vagabond viața
pe care o revăd în toate fleacurile orașului.
(pag. 80)
Ce frumos sună ”hai să începem să fim și să intrăm cu veselie în moarte”. Oricărui început îi e destinat un sfârșit, mai devreme sau mai târziu, căci cum se poate sfârși dacă nu începe și invers? Nimeni nu poate muri dacă nu se poate naște, așa cum nicio iubire nu se termină dacă nu începe. Aproape că îți e și frică să începi, pentru că această karmă inexorabilă își va face treaba dinainte să începi tu să îți rozi unghiile în așteptarea marii iubiri. Iar invocarea lui Pessoa mi se pare extrem de potrivită, întrucât chiar marele scriitor spunea în Cronica vieții care trece (ed. Humanitas Fiction, 2014) că ”dragostea nu are nevoie de studii sau de hârtie, dar e singura care ne face să părem ridicoli și amuzanți” (am citat din memorie). Ușurința iubirii e invers proporțională cu intensitatea durerilor inimii.
rănile
sunt precum niște ochi
se deschid se închid
sunt umede
au un sunet ca de locomotivă
ne bântuie în fiecare zi
și se rostogolesc în amintirile noastre
pe un câmp de maci
stau la fereastră și pândesc călătorii
care prin mișcările lor
fac păsările pământului
să se ridice spre oglinzile
subțiri ale cerului
la un moment dat
rănile se desprind de corp
și se refugiază la brațul unui înger
ca și când nimic nu le-ar fi convins
să rămână în viață.
(pag. 103)
Foarte plastică această alăturare de senzații pricinuite de vechile dureri ce ostoiesc sufletul omenesc! Rănile noastre reprezintă, de fapt, suma defectelor și greșelilor noastre. Am contribuit conștiincios la ele, la apariția lor, ca în final să ne alegem doar cu o durere pulsândă, infectată și mucegăită. Până la cicatrici e cale lungă, căci trebuie să accepți că rănile tale sunt parte din tine și din acțiunile tale. Cum ar fi dacă am adopta ideea lui Paul Gorban și anume că rănile ”au sunet de locomotivă”? Am recunoaște că sufletul nostru devine o gară nesfârșită în care trenurile au roți lipsă sau șine mâncate de rugină? Cred că toți suntem niște gări cu trenurile rătăcite pe drum sau pur și simplu abandonate în pustietate.
Atât m-am încumetat să comentez, restul poeziilor le veți citi singuri. Recomand Submarinul karmei al lui Paul Gorban trenurilor, gărilor din noi.
Titlu: Submarinul karmei
Autor: Paul Gorban
Editura: Adenium
ISBN: 978-973-8097-52-0
Nr. pagini: 128
Data apariției: octombrie 2013
