Nu ajungi la 500 de milioane de ”like”-uri, fără ca lumea să creadă că e ceva de capul tău

O să vă povestesc o întâmplare, dar, înainte de asta vreau să spun un singur lucru: feisbucul a stricat până și felul în care se face revoluție. Da, feisbuc, fiindcă nu am destul respect pentru el încât să îi scriu numele corect. Sunt din topor și din popor și, sincer, atâta merită de la mine rețeaua de socializare care îi face pe oameni să fie antisociali – o mențiune fonetică.

Na, că am spus-o și pe asta !

Leucuta
Aceasta este mâna cu care nu scriu

Niciodată nu m-am considerat clar orientat politic sau social în vreo direcție anume, ci mai degrabă aș spune despre mine că sunt o persoană care umblă hai-hui printre ideologii, le trage o palmă peste spate și le face să își verse paharele pe piepții cămășilor scrobite sau nu (depinde de ideologie), și își vede mai departe de drum, spre ringul de dans sau spre buda defulată. Paharul din mâna mea nu se varsă niciodată, fiindcă nimeni nu mă hărțuiește și nu îmi trage palme peste spate.

Mai departe.

Ziceam că feisbucul a stricat și felul în care se face revoluție, iar acest ”și” sugerează că revoluția în cauză este, în mod irefutabil și perfect justificat, una dintre multele sale victime. Gândește-te câte momente ai pierdut în spatele aparatului de fotografiat, încercând să le imortalizezi pentru câteva ”like”-uri nenorocite (de parcă asta ar însemna că lumea te iubește mai mult sau contezi mai mult pentru ei) în loc să le trăiești cu ochii (și, dacă ai unul, și cu sufletul).

Am o nepoată care nu a împlinit vârsta de 1 an și are mai multe poze puse pe feisbuc decât limeta de Mick Jagger la cei 800 de ani ai lui – binecuvântată fie-i vocea pițigăiată! – care ne-a învățat ce-i acela rock’n roll. Amerindienii ziceau că ori de câte ori ți se face o fotografie îți pierzi o parte din suflet. Păi, la cum merg treburile în ziua de azi, cred că pe la vârsta de 3 ani deja trebuie să te prezinți la bancă, să mai împrumuți niște suflet.

Revenind la subiect, ziceam ceva de o întâmplare. Recent s-au aniversat 25 de ani de la celebra revoluție decembristă a lui ’89, și primesc într-una din acele zile fatidice o invitație la REVOLUȚIE. Mă scarpin în cap și mă întreb ce mama dracului mea vrea să însemne asta? Era acolo și o scurtă descriere, cum că e de datoria mea să mă alătur celor mulți și oprimați, să ieșim în stradă și să dăm jos comuniștii și așa mai departe, să ne recâștigăm țara (pentru a câta oară?)…

Evenimentul avea zeci de mii de persoane care promiteau să se prezinte, milioane de ”like”-uri și ””-uri… ”like”-uri și ””-uri… ce căcat înseamna asta? Simboluri moderne care nu înseamnă nimic, din punctul meu de vedere. Nu am studiat semiotica, dar sunt sigur că ”like”-urile și ””-urile sunt niște zei cu o putere mult mai mică decât cea pe care credem noi că o au. Iar eu probabil că sunt superficial și neinteresat de multe lucruri importante, dar nu iau de bun tot ce văd.

Oricum, afară era frig, îmi rezervasem bilet la Nightcrawler (deși am fost apoi foarte dezamăgit că nu a primit o nominalizare la Oscar pentu cel mai bun actor – or fi comuniștii de vină!?) și apoi îmi planificasem o seară de beție printr-unul dintre pub-urile din oraș, cu tovarășii și bagaboantele, așa că nu e nicio mirare că am spus pas, și mi-am văzut de distracții.

Se miră cineva că nimeni nu are chef de revoluții, când ele sunt organizate (și poate asta e cea mai mare problemă a lor) ca niște concerte pentru sinistrați? Sunt un consumator și mă interesează propria satisfacție de moment. Sunt plin de zahăr și de vise stupide pe care nimeni nu mi le împlinește, zâmbesc atunci când nu știu despre ce se vorbește la masă și râd cu gura plină la glume.

Dacă stau să mă gândesc bine, cred că viața nu e așa de rea și de grea, din moment ce prefer să stau cu degetul în cur în loc să schimb ceva. Mereu mi-a plăcut O mie nouă sute optzeci și patru mai mult decât Curajoasa lume nouă, dar am impresia că Huxley avea dreptate când spunea că cel mai rău stadiu al decadenței în care poate ajunge un om este să aibă totul sub nas, dar să nu vrea nimic. Sau poate, pur și simplu, asta e direcția în care am luat-o noi.

Revoluțiile se fac în stradă, nu pe net, și contează numărul de oameni care ajung nume de străzi, iar nu numărul de oameni care apasă un buton și apoi se întorc la meme-urile de pe 9gag sau la noul videoclip al lui Alex Belea + Connect-Aurel pe YouTube. Și cu asta, basta !

Mi-am revărsat furia pe tastatură, am zis ce mă supără și ce vreau să se schimbe în lume, iar acum stau tolănit pe spate, epuizat de orgasm. Nu mai am chef de nimic. Sunt încă unul care are gânduri mari și cuvinte pe măsură, susținute de zilioane de ”like”-uri, dar care nu va ieși niciodată în stradă dacă e ceva bun de văzut la teveu sau măcar rost de o ceafă de porc la grătar în vreun birt.

Ducă-se dracului lumea, eu trebuie să mă distrez! Ia să vedem ce melodie a mai scos Alex Belea!

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Cosmin Leucuța

Cosmin Leucuța
este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Romanul său de debut, „Laptele negru al mamei” publicat la Editura Adenium în 2013 este primul din trilogia „Trei Culori: Negru”. În 2017 publică o culegere de proze scurte „Numele altora” la Casa de pariuri literare. S-a alăturat Concursului IDC ca membru al juriului în 2014 și din 2015 devine Ambasador SemneBune.