Cred că toți oamenii care scriu, cunoscuți sau anonimi, s-au întrebat la un moment dat cum ar fi dacă personajele din manuscrisele lor ar prinde viață în realitate, cum ar fi dacă ele, personajele, și-ar crea propriile contexte reale în care să ducă la bun sfârșit opera creatorului. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, cu siguranță că lumea ar căpăta o nuanță cenușie, dat fiind faptul că de-a lungul vremii au ieșit de sub mecanica tiparului o mulțime de cărți proaste, nereușite, dar și cărți foarte bine scrise.
N-am fi prea fericiți să avem printre noi un Frankenstein, un Dracula care escaladează noaptea castelul Bran (pentru că, mai nou, vampirii sar din copac în copac, întrecând primatele), să vrei să mergi la Constanța, dar să te trezești la Hogwarts printr-un portal din Gara de Nord. Ar mai fi, apoi, stranșnicele războaie homerice amestecate cu supremația Stăpânului Inelelor, bătăliile a șapte familii pentru un tron amărât din metal care, într-un final, nu aparține nimănui. Mult zgomot pentru nimic. Țigăncile lui Eliade n-ar mai răspândi o reputație proastă peste hotare, ele fiind deja mesagere ale unei lumi tridimensionale. Lăpușneanu ar rămâne în continuare ,,degrabă vărsătoriu de sânge” și, probabil, că n-am putea privi înspre Palatul Cotroceni din cauza piramidelor de capete strălucind în soare precum nestematele din Egipt.
În afară de asta, să ne imaginăm cum am putea să ne jucăm baba oarba cu Hansel și Gretel, nimerind în Valea Plângerii ca într-un interludiu pentru Divina Comedie. Ca să nu mai vorbim de marile fețe întunecate ale omenirii, Mein Kampf, medicii naziști obsedați de atingerea unei perfecțiuni genetice și iluzorii. Probabil că ni s-ar ridica părul în cap de groază la gândul că ideile noastre ar prinde chipuri și caractere, fiind eliberate într-o lume care își pierde din esență. Personajele noastre ar fi pierdute (cel puțin ale mele ar fi) și noi n-am mai avea control asupra lucrurilor. 
Mikkael Birkegaard tratează această temă în Condamnat la moarte, iar subiectul nu este unul extraordinar. Mulți s-au mai gândit probabil la asta, dar reușita scriitorului constă în consistența cărții. Romanul este foarte bine scris și reușește să atragă cititorul. Cartea are scene extrem de dure și într-adevăr, nu este pentru oricine; scene sângeroase mai ceva ca la Tarantino, suspans cât încape, o minte bolnavă care ia cu asalt lumea ficțiunii. Frank Føns, căci el este personajul principal al lui Birkegaard, este un scriitor celebru de romane sângeroase care se auto-distruge din cauza apetitului său pentru pătrunderea unei minți criminale. Își creează personaje care mai de care mai periculoase, ucide fără milă alte personaje, ca într-un final să culeagă critici positive, excepționale și huiduielile cititorilor deopotrivă. Cum Føns crede că scrie incredibil și că va reuși să supraviețuiască doar din asta, scoate romane sângeroase pe bandă rulantă, detașându-se de faptul că soția divorțează de el și că nu își va mai vedea copiii pentru mult timp de-acum înainte.
Føns povestește de la început până la sfârșit întreaga sa viață, ca și cum ar ține un jurnal, pare că vrea să se lămurească cu privire la mecanismele scrisului și cum de cineva, un fan înfocat al scrierilor sale, a început să comită crimele pe care el le-a prezentat publicului prin romane. Føns intră într-un tango dement cu psihopatul din umbră care îi urmează scenariile din cărți cu un devotament maladiv, și, deși nu se pricepe să facă pe polițistul, într-un final se prinde care-s regulile jocului, condamnându-se singur la moarte. De aici pornește și titlul.
Romanul lui Bierkegaard trezește întrebări despre existența umană, despre puterea cuvântului și cât de mult bine sau rău poate face, despre futilitatea vieții, despre puterea odios de mare pe care unii oameni o au și pe care o folosesc pentru a provoca dezastre și orori. Te pune pe gânduri și te face să te întrebi dacă nu cumva există această specie de oameni care într-adevăr poate imita lucruri inspirate din domeniul abominabilului, atât din cărți, cât și din nenumăratele filme sau seriale care tratează subiecte de genul.
,,Condamnat la moarte” mi s-a părut a fi o carte bună. Nu-s sensibilă și nu mă îngrozesc când „văd” scene rupte parcă din filme horror (nici horror-ul nu mai e ce a fost în cinematografie, dacă tot am adus vorba), pentru că încerc să aflu ceea ce se află dincolo. De multe ori, în mintea unui psihopat nu există niciun argument pentru care face tot ceea ce face.
Cartea poate fi o excelentă demonstrație de luciditate amestecată cu oroare. Neajunsul de a fi om, de a avea putere și de a fi, în același timp, neputincios. Recomandată celor neînfricați, dar și celor care nu au mai citit ceva asemănător până acum.
Autor: Mikkel Birkegaard
Titlu: Condamnat la moarte
Editura: Polirom
Traducător: Gabriela Sauciuc
ISBN: 978-973-46-2540-6
An apariție: 2012
Număr pagini: 352
Preț: 9.99 lei
