Jeannette Walls– „Castelul de sticlă” al copilăriei

castelul de sticlă.jpgMereu mi-au plăcut memoriile, biografiile, amintirile, autobiografiile, atât ale unor celebrități, cât și ale oamenilor mai puțin cunoscuți care au avut talentul să scrie ceva despre epoca sau viața lor și nu doar au consemnat evenimente, ci au surprins așa-numitul zeitgeist sau sufletul epocii lor, dar și memoriile sau romanele cu tentă biografică unde sunt povestite lucruri care ies din comun. Zilele acestea am citit o carte scrisă de o femeie, foarte cunoscută acum, pe nume Jeannette Walls, Castelul de sticlă, editura ART, 2015 (o metaforă a întregii ei vieți, preluată din visul tatălui ei, un alcoolic inventiv și certat cu societatea, de a construi un castel de sticlă, vis bineînțeles utopic, dar plin de ramificații) foarte bine tradusă de Lorena Lupu, ea însăși o bună scriitoare. Am ales cartea fără să stau prea mult pe gânduri. Părea genul meu de lectură (un gen, nu am doar unul) și chiar s-a dovedit a fi o carte pe care am citit-o destul de repede și, că să folosesc o expresie uzată, „cu sufletul la gură”.

Nu este o carte complicată stilistic, autoarea nu are timp de metafore sau de întoarceri din condei (chiar dacă este capabilă să creeze niște imagini care nu-ți mai ies din minte), nu, ea scrie frust, onest, simplu și cu impact. De fapt, nici nu are de ce să se complice cu artificii literare, în primul rând pentru că viața ei și a boemei ei familii este atât de interesantă și de insolită încât ar fi fost de ajuns doar o consemnare notarială pentru a ne captiva, și în al doilea rând pentru că are un talent nativ de povestitoare și spune în câteva fraze ce alții ar spune într-o pagină. E și asta o artă, cultivată mai ales de prozatorii moderni americani, de la Fitzgerald, Salinger sau Richard Ford încoace și nu e chiar atât de simplă precum pare. Recunosc, parcă uneori simt nevoia de ceva mai multă profunzime în crearea de personaje sau în sondarea sufletelor acestora, însă în cazul de față, nefiind un roman, autoarea scrie pe cât de mulțumitor, pe atât de atractiv.

Chiar dacă nu este propriu-zis un roman, este construit ca unul și se citește ca pe o poveste de aventuri. Nu există cavaleri și prințese, dar există o familie atipică, mama, tatăl și trei copii, două fete și un băiat, care trăiesc după bunul (sau răul) lor plac, departe de normele sociale, mereu pe drum, dintr-un loc în altul, mereu parcă fugăriți de cineva (tatăl invocă FBI-ul pentru a da o aură de mister și pericol, dar de fapt este vorba de recuperatori sau oameni cu care el s-a certat, atunci când a fost dat afara sau a plecat cu artificii de la vreun job de ocazie) și mereu în luptă pentru supraviețuire. Autoarea, unul din copii, scrie această carte a copilăriei pe drumuri, la multă vreme după ce a crescut, a plecat de lângă familie, la 13 ani, și trăiește o viață diferită.

E nevoie de un curaj foarte mare pentru a te putea detașa de tine însuți spre a-ți povesti viața. Încă din primele pagini, când Jeannette își vede mama cotrobăind prin gunoaie, în timp ce ea mergea la o gală mondenă, realizezi că vei citi o carte diferită și posibil tristă. Dacă primul capitol m-a cam nedumerit și credeam că voi citi altceva, am înțeles apoi care e ideea. Nici mama, nici tata nu sunt oameni ai străzii, e o alegere, așa cum toată viața lor a fost o alegere. S-au opus sistemului, dar au făcut-o nu doar dintr-o revoltă anticapitalistă la modă în anii aceia, ci pentru că o viață în afara lanțurilor li s-a părut cea mai bună. Mama, o artistă (pictoriță și scriitoare) visătoare și predispusă la depresie, face o echipă bună cu un tată inteligent, descurcăreț, dar alcoolic și cam violent uneori, fiindcă au o dorință comună și dragostea lor sfidează normele.

Dorința este de a trăi după bunul plac, nu într-un singur loc, într-o casă trasă la indigo, ci în mijlocul naturii, mai cu seamă în deșert. Totuși, revolta boemă este soră bună și cu sărăcia, și de multe ori sunt nevoiți să o ia de la capăt, într-un alt loc, cu o altă mașină, cu alți câini și pisici (nelipsiți din carte), cu alte joburi, case, vise, lipsuri. Copiilor la place viața aceasta, cel puțin la început, fiindcă este o aventură. Tatăl îi învață o grămadă de lucruri despre lume, despre artă, literatură, supraviețuire, refuză să îi țină prin spitale (chiar și atunci când micuța Jeannette are un accident și îi este arsă pielea, tatăl o „salvează în stilul Rex Walls” din spital și o aduce acasă, care este mereu alt loc) și pune mare preț pe imaginație. Copiii găsesc un loc de joacă oriunde și fac o jucărie din orice. Sunt învățați că nu există Moș Crăciun, tocmai din teama că nu vor putea mereu să le ofere jucării, însă, într-o scenă absolut minunată, tatăl le oferă câte o stea de pe cer și le spune că la multă vreme după ce jucăriile altor copii vor fi stricate și aruncate, ei vor avea în continuare stelele.

Și sunt multe astfel de episoade, dar există și multă luptă, vise distruse, tatăl care vrea bine dar face rău, o mamă cam1251682295 absentă uneori, un frate care are grijă de ceilalți copii mai mult decât o fac părinții, ceartă, tristețe, foame, nevoi neîmplinite, probleme cu autoritățile, frig sau durere. Însă o viață în afara societății nici nu poate fi altfel și rezultatul unei astfel de educații (fiindcă părinții se ocupă și de educație, la școală merg rar) este imaginea unei altfel de lumi, al unui alt mod de a trăi. Pe de o parte o astfel de viață este atractivă, dar nu este neapărat cea mai de dorit. Atunci când se apropie de adolescență, copiii își pun întrebări și vor altceva, de aceea pleacă și își cosntruiesc altfel de vieți, însă părinții lor rămân la fel, fiindcă așa vor, fiindcă refuză să se încadreze, chiar și atunci când copii, ajunși la casele lor, doresc să îi ajute.

este chiar o carte bună, puternică, care rămâne cu tine mereu. Am învățat multe din ea, mi-a răspuns unor întrebări pe care nici nu știam că le am, am înțeles, încă o dată, că oamenii pot trăi după voia lor atât departe de lume cât și în ea, dar fiecare doarme așa cum își așterne. Până la urmă cei din familia Walls și-au așternut bine și chiar dacă viața le-a fost grea, fiecare și-a găsit drumul și partea de fericire, iar până la urmă asta e tot ce contează. O recomand cu mare drag!

Titlu: Castelul de sticlă. Memorii
Autor: Jeannette Walls
Traducere de: Lorena Lupu
Editura: ART
An apariție: 2015
Număr pagini: 374
Preț: 33 lei

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 230