Ionelia Cristea – Noaptea de gardă

Ionelia Cristea Noaptea-de-gardaCâştigătoarea Concursului de al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014

După primul poem din volumul Ioneliei Cristea, am avut o oarecare teamă că mă voi lovi de prea multe elemente tehnice specifice meseriei de neurolog pe care o practică. Nu are rost şi nici n-am să cad în veşnicele şi stupidele întrebări cum de un doctor scrie . Sunt destule exemple concludente atât în istoria literaturii române, cât şi universale, care demonstrează că o profesie, oricât de tehnică ar fi ea, nu omoară umanitatea şi nici sensibilitatea unui autor, ba din contră, le accentuază.

Noaptea de gardă, după cum spune însăşi autoarea, este un volum scris în patru ani şi împărţit în 4 patru capitole, nu neapărat corespondente fiecărui an, Ionelia ştie mai bine (Sinapse, Noaptea de gardăTot ce a fost, Fişiere).

Încă din primul poem Ionelia ne pune în gardă: „a fi neurolog e doar/o carte de vizită pentru ceilalţi şi un iad personal”.

Avem de-a face cu pacienţi pe care autoarea îi tratează, poetic şi uman vorbind, cu nespus de multă înţelegere, suferinţe pe care şi le asumă, le trăieşte odată cu ei, uneori într-atât încât:

Câteodată în camera de gardă întinsă pe patul de spital

închideam ochii pentru câteva secunde şi

când îi deschideam nu  ştiam ce caut acolo; dacă eram

medic sau pacient, dacă nu compensam (fără să ştiu)

la nivel energetic ceva mai profund (pag. 12)

De altfel, se simt eforturile detaşării, inerţia descinsă din instinctul de supravieţuire şi lupta pentru o recuperare care se lasă aşteptată.

Repaosul se instalează într-un spaţiu care se tot extinde în aşa fel încât camera de gardă nu se reduce strict la cea din spital ci se suprapune peste viaţa personală. Aşa cum şi angoasele, obsesiile profesiei sunt automat legate de cadrul privat. Este ceea ce Ionelia sugerează încă din denumirea primului capitol, sinapse care  se înmulţesc, se răspândesc, invadează, se mută pe teritorii cărora nu li se mai pot pune bariere. Legi care se opun altor legi peste care primează, în definitiv, experienţa personală.

Poeziile Ioneliei sunt de natură pur confesională, narativă, o zbatere permanentă între „stări contradictorii” şi acceptare. Am auzit foarte des păreri referitoare la doctori ca fiind indiferenţi din punct de vedere afectiv faţă de pacienţii lor. În Noaptea de gardă autoarea ne demonstrează, cu o sinceritate debordantă, că ei îi pasă. Ne face părtaşi la angoasele, anxietățile ei:  „Mi-e teamă/ de suferinţă şi de boala cronică”. Mecanismele interioare se mişcă odată cu mecanismele exterioare. Refuză să fie un simplu doctor/martor iar experienţele trăite în spital se transformă în pretextul unui purgatoriu personal:

()Probabil că în planul înalt

al existenţei mele trebuie să învăţ ceva despre moarte

şi renunţare sau despre cum poţi să accepţi toate astea. (pag.14)

Ceea cea particularizează poezia Ioneliei Cristea, după părerea mea, este veşnica pendulare între pacient şi doctor, uneori confundându-se unul cu celălalt.

Dacă în capitolul Sinapse avem de-a face cu două planuri, unul domestic şi altul spitalicesc, în Noaptea de gardă suntem introduşi, predominant, în lumea pacienţilor. Avem poeme şi prozopoeme distinse printr-o disecţie fină, analitică a celor care se fac obiectul muncii sale. Sunt nelipsite temerile în contrapartidă cu nevoia de confirmare.

De remarcat la Ionelia, pe lângă tehnica regizorală susţinută de termeni tehnici, deloc obositori, avem în acest volum câteva poezii în care reuşeşte construcţii absolut halucinante, un dans ameţitor între pacient şi vizitator, un joc de iele în care doar la sfârşit o vază cu flori spartă ar putea trezi cititorul. Oare? Oricum după ce citeşti, reciteşti ajungi să te întrebi, în definitiv cine este pacientul soţul sau soţia. În capitolul Fişiere avem un set de prozopoeme minuţios descrise şi cu toate acestea, ambigue. De exemplu, rolurile dintre Radu şi Andrei se schimbă atât de discret iar gesturile, în sine, sunt atât de greu de interpretat: „Ca şi cum un centru nervos comun îi coordonează pe amândoi”.

Apoi, de parcă asta ar trebui să ne lămurească:

Nu e vorba de substanţe chimice sau sentimente, ci de manevrele unui organism în faţa altui organism. Din asta putea să rezulte orice. (pag. 53)

Citind poeziile Ioneliei Cristea mi-am amintit de imaginile duble, ultra cunoscute în domeniul psihologic, în care poţi vedea o bătrână sau o fată tânără cu pălărie. Oricum ar fi, atenţia nu poate fi distribuită decât pe rând. Cred că această abordare reprezintă punctul forte al Ioneliei.

 Despre restul, prefer să las cititorii să se convingă, oricum, n-am povestit nici măcar un sfert din cât poate oferi această carte. Un ultim pont, penultimul capitol, Tot ce-a fost vine ca o gură de aer în care autoarea se lasă descoperită cu frânturi din trecutul ei, amintiri care şi-au pus amprenta asupra a ceea ce este sau ar putea fi.

Volumul poate fi comandat aici.

Autor: Ionelia Cristea

Titlu: Noaptea de gardă

Editura: Cartea Românească

ISBN: 978-973-23-3127-9

Anul apariţiei: 2015

Număr pagni: 72

Format: 135×220

Sursă foto: aici

 

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Cristina Cîrnicianu

Cristina Cîrnicianu
Absolventă a Facultăţii de Finanţe-Bănci şi a unui Masterat în Informatică economică, lucrează în domeniu IT şi este pasionată de scris. A publicat un volum de versuri în 2014 („Faţa tandră a infernului”, ed. Grinta), are rock-ul în sânge şi jazz-ul în oase.