„Care dintre noi, în zilele lui de ambiție, n-a visat la miracolul unei proze poetice, muzicale, fără ritm și rimă, suficient de suple și suficient de penetrante pentru a se adapta la mișcările lirice ale sufletului, la ondulațiile reveriei, la tresăririle conștiinței?
Acest ideal obsedant ia naștere din ambianța unor orașe enorme, din încrucișarea nenumăratelor lor raporturi. Tu însuți, dragă prietene, n-ai fost ispitit niciodată să transpui într-un cântec strigătul strident al geamgiului și să exprimi într-o proză lirică toate sugestiile dezolante trimise de acest strigăt mansardelor prin cele mai înalte cețuri ale străzii?” (Charles Baudelaire)
La Casa de Editură Max Blecher se află în pregătire volumul „Mici poeme în proză” de Charles Baudelaire, în traducerea lui Octavian Soviany.
După extraordinara ediție a „Florilor răului” – o iscusită traducere integrală a operei poetice baudelairiene publicată anul trecut la Casa de Editură Max Blecher – Octavian Soviany propune cititorilor o traducere proaspătă a colecției de 51 de poeme în proză scrise de Ch. Baudelaire între anii 1855 și 1864.
La 44 de ani de la traducerea și publicarea în limba română a volumului cunoscut și sub numele „Le Spleen de Paris”, vestea apariţiei „Micilor poeme în proză” anunță un eveniment editorial semnificativ pentru publicul cititor interesat de redescoperirea lui Ch. Baudelaire.
*
–
*
fragment
Mulțimile
în românește de Octavian Soviany
Nu-i este dat oricui să facă o baie de mulțime, să te bucuri de toate este o artă și poate face un chiolhan de vitalitate, pe cheltuiala speciei omenești, doar acela căruia o zână i-a insuflat încă din leagăn gustul travestiului și al măștilor, ura de casă și pasiunea călătoriilor.
Multitudine, solitudine: termeni identici și convertibili pentru poetul activ și fecund. Cine nu știe să-și populeze singurătatea nu știe nici să fie singur în mijlocul unei mulțimi agitate.
Poetul se bucură de acest incomparabil privilegiu: poate să fie, după bunul său plac, și el și altul. Ca acele suflete rătăcitoare care își caută un corp, el intră când vrea in personajul fiecăruia. Doar pentru el totul este vacant și, dacă există anumite locuri care par să-i fie inchise, e pentru că în ochii lui acestea nu merită osteneala de a fi vizitate.
Plimbărețul singuratic și gânditor extrage o beție deosebită din această comuniune universală. Cel care ia cu ușurință în căsătorie mulțimea cunoaște niște plăceri febrile, de care va fi privat mereu egoistul ferecat ca un cufăr și leneșul închis în sine ca o moluscă. El adoptă, drept ale sale, toate profesiunile, toate bucuriile și toate mizeriile pe care împrejurările i le pun în față.
Ceea ce oamenii numesc dragoste e prea mărunt, prea neîncăpător și prea slab în comparație cu această orgie inefabilă, cu această prostituție sacră a sufletului care se dăruiește în totalitate, poezie și caritate, neprevăzutului ce se arată, necunoscutului care trece.
Este bine să-i înveți uneori pe fericiții lumii acesteia, fie doar pentru a le umili preț de o clipă orgoliul prostesc, că există fericiri mai mari decât ale lor, mai intense și mai rafinate. Fondatorii de colonii, păstorii popoarelor, preoții misionari surghiuniți la capătul lumii cunosc fără îndoială câte ceva despre aceste misterioase beții, iar în sânul vastei familii făurite de geniul lor ei trebuie că râd uneori de cei care îi deplâng pentru destinul lor așa agitat și viața lor așa castă.
