Hiroshima, un capitol care putea să rămână nescris

La Festivalul Internațional de Film Istoric Râșnov (FFIR), de la ora 9.00, în semn de comemorare a victimelor atacurilor cu bombă atomică de la și , s-a proiectat documentarul . Documentarul este produs de și regizat de Paul Wilmhurst. Se împlinesc 70 de ani de la cel mai sângeros și dur atac din istoria războaielor lumii. Bomba găsită de americani trebuia testată pe ființe umane? Se putea evita această nimicire extrem de dureroasă, care a lăsat moștenire omenirii grave boli radioactive? 

70 de ani de la întristarea atomică a Japoniei

În 70 de ani, Hiroshima și-a dobândit măreția economică și o calitate a vieții incredibile. Parcă nimic din ceea ce este astăzi pe străzile „orașului morții” nu amintește de masacrul atomic din 6 august 1945. Ultima supraviețuitoare a bombardamentului a apărut în documentar și povestea că până la sfârșitul vieții nu a găsit explicații sau cuvinte pentru ceea ce s-a întâmplat. Americanii, bineînțeles, au explicat faptul că japonezii au suferit acest episod pentru că nu au respectat legile internaționale ale războiului. Discuțiile sunt împărțite, iar ceea ce  rămâne fără răspuns este dacă lansarea bombelor nucleare este o acțiune morală.

Am trăit documentarul Hiroshima cu noduri în gât, căutând să mă eliberez de banalitatea împrejurului, să înțeleg ambele părți: americanii și japonezii. Poate că de asta avem nevoie în școli, de ore cinematografice, ore la care copiii să poată viziona filme în care să li se suscite întrebări, curiozități și nelămuriri. La orele de , aproape mai toți profesorii înșiră istoria în ani și axe cronologice, uitând cu desăvârșire faptul că istoria înseamnă viață, înseamnă înțelegerea acțiunilor din trecut, prezent și viitor, trecute prin prisma relațiilor umane, a deciziilor conducătorilor și a manipulării maselor. Dar cum rămâne cu durerea? Probabil că războiul este fabrica durerii, căruia i se poate deschide sau închide poarta. Totul stă-n oameni, pentru că bombele nu explodează singure, tancurile nu pornesc singure, iar armele nu țintesc singure.

Hiroshima sau „orașul morții”

Hiroshima pune față în față durerea celor uciși și dreptatea celor care au atacat. În mijloc rămân deciziile celor care conduc. Decizii, semnături și vorbe care au „ars” de pe fața pământului orașe întregi de oameni doar pentru vina de a se fi aflat în Hiroshima sau și de a fi japonez.

Formula este ușor digerabilă ca scenariu și regie, pentru că lasă liber drumul concluziilor și al dezbaterii pe seama adevărului. Până la urmă, cred că nici de adevăr nu mai este loc în cazul unor asemenea atrocități, în care mor sute de mii de oameni, fără alegere sau pregătire în fața morții.

Mă întreb cui a folosit experimentul americanilor de la Hiroshima și și dacă un astfel de eveniment mai stă pe undeva pregătit, gata-gata să ne ucidă până și spiritul uman.

Avem nevoie de istoria din filme și cărți, pentru că intrăm într-o zonă a educării puternice, non-formale, dar mult mai eficientă decât zeci de ore de cu manualul în față. Dincolo de asta, cred că și presa are un rol destul de puternic în a promova și a aminti de aceste evenimente, tocmai pentru ca ele să nu se mai întâmple. Poate părea truism sau banalitate, însă nimeni nu se salvează singur.

Chapeau, Festivalul Internațional de . Meritul întâlnirii cu filmele este apropierea noastră față de toleranța umană și față de moralitate. În fața acestora, toate filozofiile, toate cuvintele complicate și ecuațiile lumii pălesc. Avem nevoie de oameni ca să rămânem oameni.

220px-Hiroshima

Caut să văd ce relatează presa americană despre comemorarea de astăzi și văd un articol de ieri, 5 august, în The New York Times, care conține și o pagină de arhivă. Presa românească a amintit despre eveniment în rubricile știrilor scurte de actualitate externă.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Corina Giurgia
Ambasador & Editor SB @ Iași

Licențiată în Jurnalism şi Ştiințe ale Comunicării, cu un masterat în Filosofie Aplicată şi Management Cultural, continua căutările în lumea oamenilor frumoși. Iubește Iaşul, cu întâmplările şi străzile pe care se plimbă încă scriitori şi poeți adevărați. Dependentă de ploaie, cu o obsesie pentru umbrele. Ambasadoare SemneBune la Iași. O găsiți și pe blogul personal: http://jurnalistacum.blogspot.ro/

Număr articole publicate : 62