Gabriel Ben Meron – Toamna se numără eșecurile

sau cât de tare te bântuie fantomele trecutului

toamnaSuntem în România lui 2015 și îmi pare că unii oameni au o pasiune sinistră de a aminti nepoților și strănepoților cum era pe vremea lui nea Nicu. Comunismul n-a fost tocmai un basm frumos de ascultat pe genunchii bunicului, iar insistența unora pe această temă e ca un ecou într-o portavoce spartă. Un lucru aproape similar se întâmplă și cu ororile nazismului, cu diferența că ceea ce s-a întâmplat atunci n-a putut fi nici măcar povestit pe de-a întregul. Fixația unui nebun de a face din Germania o rasă superioară, de a crea experimente umane încălcând legile medicinii și a drepturilor omului a dus la mutilarea unei națiuni pe plan mondial. Masacrarea evreilor a lăsat urme adânci atât celor care au ”scăpat”, nu prea mulți, cât și a celor care au făcut reportaje și au scris despre acest episod tragic din istorie.  Lucru valabil și în scriitura lui Gabriel Ben Meron în romanul Toamna se numără eșecurile. Trecutul poate deveni de mare ajutor dacă știi ceea ce vrei să construiești. Partea foarte bună a cărții e că nu e un manual de istorie, poate fi o frescă personală a personajelor care, deși își doresc să uite acel moment tenebros, le e imposibil să o ia de la capăt.

Nu atât de cunoscut în România cititorilor, Gabriel Ben Meron (pe numele său adevărat Gabriel M. Gurman) s-a născut la Iași, dar a preferat să studieze medicina în București. Fiind încă din facultate un student foarte strălucit, a emigrat în 1972 în Israel (fapt ce se va reflecta și în romanul de față), unde a înființat prima unitate de terapie intensivă la Spitalul universitar Rothschild. A scris articole medicale în presa internațională, iar din 1997 s-a dedicat literaturii, publicând în română și ebraică zece romane, pe lângă povestiri și schițe.  În 2013, a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul „Meritul Sanitar“ în grad de Comandor.

Romanul e alcătuit din două părți: Zidul și Judecata de Apoi.  În prima parte, personajul principal, Heinrich Grossman, e fiul unei vaste și bogate familii care trece peste cadavre pentru a-și îndeplini scopurile. Murindu-i mama la naștere, Heinrich rămâne în grija bunicii evreice văduve, din partea mamei, care îi arată drumul cultivării intelectuale și al educației, micuțul simțind lipsa acută a părinților, în special a tatălui, care nu poare renunța la marile călătorii de afaceri pentru a-l vizita. Mulți ani mai târziu, Heinrich se îndrăgostește de o nemțoaică, la Veneția. Blândețea bunicii se transformă în ură atunci când, la nunta nepotului, îl recunoaște pe tatăl miresei, un fost general nazist care exterminase evrei în lagărul respectiv. De-aici, Gabriel Ben Meron a ilustrat impecabil caracterul uman pus în fața unor răni adânci și vechi, care nu vor să se închidă. Bunica lui Heinrich vede prin ochii fostului general cum întreaga evreime a fost dusă la pieire și cum cicatricile acestea continuă să se întindă indiferent de timpul așternut peste filele istoriei. Până și Heinrich își pune problema dacă această căsătorie n-ar fi cumva o trădare asupra trecutului poporului său, influențat fiind de principiile bunicii sale și nu de dragostea pe care o simte față de Gretta.

GurmanÎn a doua parte a cărții, intitulată Judecata de Apoi, suntem martorii dramei interioare a unui intelectual care emigrează în Israel în perioada comunismului. Acolo se căsătorește cu o evreică, dar căsnicia se destramă vizibil o dată cu apariția unui copil. Suflet rătăcitor și fără liniște, Alexandru Făinaru se abandonează gândurilor care îi macină sufletul, știind că în România nu va avea viața pe care și-o dorește, nu atâta timp cât comunismul nu se va termina. Nici peste graniță însă personajul nu-și va găsi liniștea, el va fi nevoit să facă față diferențelor culturale și să își asume responsabilitățile de pater-familias. Lucrurile se degradează pe măsura înaintării în vârstă, ducând la un sfârșit tragic.

Romanul mi se pare scris cu o conștiinciozitate excesivă, de parcă autorul a gândit de o mie de ori fiecare frază, fiecare dialog și fiecare gând care străbate mintea personajelor. Ni se înfățișează pe rând portretul lui Făinaru și apoi soției sale, Sonia, autorul dând ocazia fiecăruia să vorbească despre sine însuși, ca în fața unei camere de filmat. Firi antagonice, cei doi nu vor reuși să își împlinească dragostea și nici să facă față presiunilor sociale ale țării care le-a devenit patrie. Discursurile filosofice ale lui Făinaru privesc viața, evoluția individului, moartea, dragostea și nu în ultimul rând, făurirea destinului. Personajul principal pare să nu aibă sentimente, ci doar idei, trasându-i-se astfel un portret încadrat într-o natură moartă. Sonia își dorește o familie, un copil, liniște sufletească, și cu ceea ce se alege e doar un intelectual care lucrează ca mecanic, cu idei fixe, parând să fie mai mult un manual de filosofie decât un bărbat  îndrăgostit.

Când Sonia m-a anunțat că mă părăsește, era seară. Dimineața următoare m-a găsit treaz pentru că de mult nu mai reușeam să dorm cum trebuie. De ani de zile mă trezeam în mijlocul nopții, înfuriat uneori că nu mă pot odihni, dar mulțumit alteori să mă dau jos din pat, să iau un pahar cu lapte cu ceva de înfulecat, să mă așez în sufragerie și să cuget. Iar după anunțul Soniei aveam și la ce!….Sonia mi-a declarat că mă părăsește pentru că iubește alt bărbat. Asta nu m-a lezat cu nimic, pentru că eram sigur că în lume s-ar găsi mii de bărbați care să aprecieze senzualitatea Soniei și care să încerce să facă fericită o femeie care parcă se născuse pentru a fi iubită. [….] Scenariul acesta, al bărbatului tupilat în viața conjuglă, la început în societate și apoi în pat, scenariul acesta mi-l construisem de mult, pentru că mă cunoșteam prea bine și știam că nimic din ce le pot dărui celor din jur nu poate fi suficient pentru a menține o legătură sufletească.

Și totuși, în acea dimineață gândul îmi zbură direct la flacoanele cu somnifere, așezate ca la o demonstrație de soldați de plumb în dulăpiorul cu medicamente din baie. Doctorul se încăpățâna la fiecare vizită să-mi prescrie calmante, deși îi spuneam că nu mă prea ajută. La un moment dat, am renunțat la dialogul inutil cu el și, ca urmare, colecția mea de flacoane se îmbogățea lună de lună cu câteva zeci de tablete roșioare, sugrumate de o linie albă, ce le înconjura circumferința, pentru a aminti că există și jumătăți de doză.

Îmi trecu prin cap că asta e încercarea la care sunt supus de soarta care dorește să verifice în ce măsură hotărârile mele pot fi zdruncinate de un decor creat pentru a induce în eroare. […] Toate aceste gânduri îmi fură șterpelite de somniferele care se bălăbăneau în stomacul meu plin de venin, dar se reîntoarseră cu putere în primul moment când mi-am recăpătat cunoștința. Odată treaz, m-am simțit gol pe dinăuntru, gol de gânduri, lipsit de memorie, dar și de griji.

E un roman dramatic, care merită să fie citit și făcut cunoscut publicului român. Mi-a amintit de luciditatea extremistă a lui Bohumil Hrabal, a lui Camil Petrescu și a lui Liviu Rebreanu. Puteți comanda cartea de aici.

Autor: Gabriel Ben Meron

Titlu: Toamna se numără eșecurile

Editura: Adenium

Colecția: Punct.ro Proză

ISBN: ISBN: 978-606-8622-83-5

Nr. pagini: 267

An apariție: 2014

Preț: 37 lei

sursa foto: 1, 2

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ruxandra A.

Ruxandra A.
A absolvit Facultatea de Litere din București. E pozar amator și scrie fie poezie, fie proză. N-a publicat nimic deocamdată. Muzica rock e a doua lume în care se refugiază. Prima o reprezintă cărțile.