Fluturii Irinei Binder

Nu aveam de gând să scriu despre Fluturii Irinei Binder, dar am aflat de curând că intenţionează să scrie o continuare. Şi această picătură de informaţie mi-a făcut proverbialul pahar să se reverse. Nu-i vorbă, că se mai revărsase el şi în timp ce citeam cele două volume, dar nu se transformase într-un râu care să mă determine să mă opresc din citit (a se citi pierdut vremea). Şi nu pentru că nu mi-aş fi dorit arzător să mă opresc, ci pentru că sufăr de un sindrom obsesiv-compulsiv care nu îmi permite să las o carte neterminată odată ce am început-o.

Şi atunci – vă veţi întreba – dacă am răsuflat uşurată când am închis definitiv al doilea volum, dacă nu mi-a plăcut şi nici nu m-am mai interesat vreodată de această carte sau autoare, cum am ajuns în posesia informaţiei cum că ar vrea să scoată un al treilea volum?! Nu, vă rog să nu mă bănuiţi că m-am împrietenit cu Irina Binder pe feisbuk, deşi am înţeles că este extrem de activă şi împarte cu dărnicie din înţelepciunea şi sensibilitatea cu care a plămădit şi Fluturii. Dar atunci cum? Simplu: cosmeticiana mea, care mi-a şi recomandat cartea cu patos şi lacrimi în ochi în repetate rânduri, este sursa mea constantă şi nesolicitată de informaţii legate de Irina Binder şi fluturii domniei sale.

Against my better judgement, m-am lăsat convinsă (mai mult ca să scap de gura cosmeticienei şi să pot argumenta în cunoştinţă de cauză în timpul sesiunilor noastre intime). Şi îmi dau seama, în retrospectivă, că domnişoara de la salonul de înfrumuseţare este prototipul cititoarei de Fluturi: uşor impresionabilă, se lasă atinsă de lirismul cu accente dramatice al naraţiunii, se identifică cu personajul principal atunci când îi convine, iar când nu înţelege prea bine ce şi de ce face personajul unele afirmaţii sau acţiuni, ignoră episoadele respective şi, cel mai important, nu vede dincolo de naraţiune. Ia totul de-a gata, aşa cum Irina Binder îi serveşte. Cititoarea de Fluturi este ea însăşi un fluturaş derutat, care atinge superficial floricica cea mai frumos împachetată, lăudată şi frumos mirositoare pe bloguri şi pagini de feisbuk. Bloguri şi feisbukuri scrise de alţi fluturaşi, desigur.

Ei bine, eu am refuzat să mă las redusă la un fluturaş. Prefer să rămân bondar şi să bâzâi cu sprâncenele ridicate la toate inadvertenţele, contradicţiile şi siropoşeniile cu tente manipulatoristo-masochiste ale textului.

Dar sper poate că nu aţi citit Fluturi şi nu înţelegeţi despre ce e vorba. Poate nici nu aţi auzit de această carte, care a fost în topul vânzărilor de carte românească în 2013 şi 2014. Să vă lămuresc: este o carte declarată semi-autobiografică, în care Irina Binder îşi deschide sufletul în faţa cititorilor ei. Autoarea se foloseşte de un fir narativ (greu de crezut pe alocuri, având în vedere pretinsul caracter autobiografic) pentru a-şi expune filosofia de viaţă – sau cel puţin o filosofie ideală de viaţă, pe care şi-o atribuie, dar pe care o contrazice deseori prin acţiunile şi limbajul personajului Irina.

Povestea este următoarea: Irina este o creatură diafană cu atribuţii de roman dostoievskian la cei numai 19 ani ai săi. Este matură, are bine împământenite noţiunile de bine şi rău, generoasă până la abandon şi auto-sărăcire, frumoasă de întoarce lumea capul după ea pe stradă, ba chiar o şi opresc să o complimenteze, bucătăreasă talentată şi pasionată, posesoare a unui set de maniere impecabile, pe care nici la un pension nemţesc din anii ’30-’40 nu le-ar fi aprofundat mai temeinic şi, mai presus de orice, deţinătoare a unui stil vestimentar superlativ, cum nici la Paris nu mai găseşti. Ba este şi de viţă nobilă, iar familia ei are şi un blazon cu care să o dovedească, atârnat undeva prin Biserica Neagră din Braşov. A avut o copilărie mai mult educativă, marcată de lipsa mamei (despre care nu este clar unde şi de ce a dispărut), dar şi de un episod cosettian în care tatăl său o lasă (din nou, fără o explicaţie plauzibilă) în grija unei familii oarecare, unde ea este tratată ca o cenuşăreasă, deşi tatăl său plătise o sumă mare de bani pentru întreţinerea ei. Şi da, evident, de mică fiind o fire iertătoare şi matură, nu suflase o vorbă tatălui, la întoarcerea lui, despre abuzurile suferite în familia de maşteri şi surori vitrege.

Ei bine, această fiinţă perfectă întâlneşte la un moment dat, într-o discotecă, doi fraţi vitregi, care se îndrăgostesc de ea la prima vedere: Matei şi Robert. Pentru că Robert este adoptat de familia lui Matei, şi are tendinţa de a se comporta mai degrabă ca un vasal decât ca un frate, îi dă acestuia întâietate în cucerirea inimii Irinei. În curând, Irina se mută în casa lor luxoasă de la Snagov. Şi acum începe distracţia. Irina îl iubeşte pe Matei. Matei o iubeşte pe Irina. Robert o iubeşte şi el pe Irina (dar şi pe Matei) Şi da, aţi ghicit, Irina îl iubeşte şi ea pe Robert. Cei trei se aleargă prin casă, prin Bucureşti, prin România, prin Germania şi întreaga Europă. Fiecare îl iubeşte pe celălalt, dar are moduri cel puţin dubioase de a arăta asta. Şi, ca să fim drepţi şi nepărtinitori, trebuie să menţionăm că este normal (în universul paralel în care se petrece Fluturi) ca orice bărbat care o întâlneşte pe Irina să se îndrăgostească nebuneşte de ea, de la manelişti din discoteci, până la avocaţi şi bodyguarzi angajaţi să o păzească).

Din punctul acesta, cartea devine un fel de Fifty Shades of Binder, minus scenele de sex. Iar Fifty Shades of Grey după cum ştie toată lumea deja, (dacă aţi citit cartea, vă compătimesc, dacă aţi văzut filmul măcar v-aţi pierdut doar 2 ore şi ceva din viaţă, iar dacă aţi auzit doar din povestite, vă felicit) este o poveste banală dintre o cenuşăreasă care trăieşte în secolul greşit şi un bogătan care profită din plin de secolul respectiv. Ceea ce face ca Fifty Shades of Grey să fi avut succesul pe care l-a avut la gospodinele din toată lumea, este tocmai sexul şi toată recuzita folosită pentru el. Dacă scoatem scenele de sex, rămânem cu vreo 50 de pagini în care se vorbeşte despre… mai nimic demn de notat.

Irina se zbate în cele două volume între dragostea şi loialitatea faţă de Matei (care o înşală în mod repetat, o abuzează verbal, o sechestrează, o lasă dezbrăcată în frig, noaptea, într-o pădure, o bate, o răpeşte şi o violează pe un câmp) şi dragostea secretă (dar nu foarte) pentru Robert (care susţine că o iubeşte, deşi o lasă pradă lui Matei, o urmăreşte ca un căţeluş şi valet, o aduce mereu înapoi la Matei când ea încearcă să fugă, o refuză când ea cedează iubirii secrete şi vrea să facă sex cu el, ba chiar îşi aduce alte iubite în casa în care dragostea vieţii lui – Irina – trăieşte cu Matei, contribuind astfel la confuzia masochistă generalizată). În tot acest timp, Matei nu se întreabă niciodată de ce Robert şi Irina sunt atât de apropiaţi, de ce dorm împreună, de ce călătoresc împreună, de ce îşi ştiu preferinţele culinare şi vestimentare şi de ce par să îşi citească unul altuia gândurile. Dar în restul aspectelor vieţii Irinei, Matei se comportă ca un monstru gelos, desigur, ajungând chiar să angajeze un bodyguard care să o însoţească pretutindeni.

Nu ştiu voi, dar eu mă întreb, naivă probabil, şi departe de maturitatea şi înţelepciunea pe care personajul Irina le atinge la o vârstă atât de fragedă, cum este posibil ca o fiinţă atât de diafană, de viţă nobilă, crescută de un tată educat şi citit, cu maniere şi principii de viaţă atât de bine înrădăcinate, să se lase bătută, urmărită, folosită, violată, sechestrată, abuzată în fel şi chip de fratele bărbatului pe care îl iubeşte (în secret, să nu uităm!). Ah, tocmai mi-a picat fisa în timp ce mă întrebam cum rezistă Irina! Are o armă secretă (pe care o foloseşte cu aceeaşi graţie cu care face totul în viaţă, of course): sictirul. Da, aţi citit corect. Irina (repet, în caz că nu aţi reţinut: o persoană diafană, de viţă nobilă, educată şi manierată) răspunde cu o frecvenţă supărătoare în cele două volume, cu expresia Hai sictir! O expresie pe care nu mi-a trecut prin cap să o rostesc vreodată până acum, dar pe care mă gândesc serios să o folosesc de fiecare dată când mai aud pe cineva că Fluturi i-a schimbat viaţa.

Dar să aruncăm o privire obiectivă asupra fenomenului Fluturi. Ce este el şi cu ce se mănâncă? (cu riscul de a fi înghiţit cu sughiţuri asfixiante) Romanul Irinei Binder a fost publicat în 2012 la Editura For You, în două volume. Ceea ce deranjază imediat în parcurgerea cărţii este frecvenţa greşelilor de gramatică, de sintaxă şi punctuaţie, ceea ce pe mine, cel puţin, mă face să nu mai pot fi atentă la poveste şi mă transformă în vânător de greşeli. Desigur, un editor bun ar fi salvat cartea din acest punct de vedere, dar se pare că Fluturi nu a beneficiat de o îngrijire foarte atentă înainte de publicare. Consider impardonabile greşeli ca plasarea virgulei (frecvent) între subiect şi predicat. Învăţătoarea mea, minunata Doamnă Coman, de la Şcoala nr. 62 m-ar fi lăsat repetentă pentru astfel de gafe, încă din clasa a patra.

Dar nici Domnul Profesor Dudu, de la aceeaşi şcoală, care ne-a învăţat să folosim ‘care’ şi ‘pe care’, şi care ne-a dezvăţat încă din clasa a cincea să folosim pronumele ‘dânsa/dânsul’ în locul pronumelui de politeţe, nu m-ar fi trecut clasa dacă aş fi insistat. Dar Irina Binder insistă. Luaţi, de exemplu, pagina 73 din primul volum, unde personajul principal povesteşte despre mentorul său, domnul profesor şi cum i-a insuflat acesta dragostea şi respectul pentru cărţi. (Şi cum dânsul o lăuda cu fiecare suflare, o admira şi o aprecia, dar asta e o temă recurentă care ţine de narcisismul cu care este scrisă cartea). La pagina 73, apare de şase ori cuvântul dânsul, folosit în mod evident eronat ca pronume de politeţe. Din ceea ce povesteşte, Irina pare să îi poarte un mare respect acestui personaj, însă exprimarea nu o ajută deloc să transmită acest lucru. La pagina 72, unde ne povesteşte cum l-a întâlnit, se referă la el de câteva ori cu apelativul ‘bătrânel’. Dar să o lăsăm pe Irina Binder să ne arate cât respect îi purta dânsului, bătrânelului:

“Povestind cu bătrânelul, am aflat că fusese profesor de literatură, că soţia îi murise cu ani în urmă şi că nu mai avea pe nimeni pe lume. […] În sufletul meu se instalase o linişte plăcută, deşi nu eram o persoană care să meargă cu încredere în casa unui străin – şi cred că i-am transmis asta şi bătrânelului. […] Aşa am ajuns să mă împrietenesc cu domnul profesor – un om respectabil, educat, inteligent şi bun, care mi-a câştigat respectul şi inima. Din ziua aceea l-am vizitat frecvent, ducându-i fructe sau câte un desert. Iar dânsul mă aştepta cu emoţie, pregătindu-mi de fiecare dată câte o carte pe care urma să o citesc. […] Şi am învăţat foarte multe de la dânsul. Şi tot datorită dânsului, am descoperit un fel nou de a iubi. […] Îmi plăcea atât de mult compania dânsului, încât uneori refuzam ieşirile cu prietenii de vârsta mea. […] Am găsit la dânsul răspunsuri la multe întrebări şi frământări de-ale mele – şi, tot datorită dânsului, am învăţat să nu îl mai condamn pe Dumnezeu, pentru pierderile mele… Prin exemple elocvente şi poveşti din vremuri îndepărtate, m-a învăţat cum trebuie să fie o lady.” (Fluturi, vol.I, pag. 72-73)

Ca să nu mai lungim agonia, romanul Fluturi este caracterizat mai degrabă de o lipsă a unui stil literar, deşi ar putea avea un success remarcabil în varianta adaptată pentru un scenariu de telenovelă. Naraţiunea este poticnită, îşi pierde pe alocuri firul logic şi este des întreruptă de reveriile şi platitudinile pe care personajul Irina le scrie într-un jurnal, la care, chipurile, ne face părtaşi. Dialogurile sunt un alt minus al romanului şi demonstrează, din nou, contradicţia dintre imaginea de prinţesă delicată pe care încearcă să o promoveze Irina Binder prin intermediul personajului principal şi limbajul sărac în vocabular, dar abundent în stridenţe de mahala din schimburile de replici cu celelalte personaje. Şi uite aşa revenim la Hai sictir! şi alte delicateţuri de pension.

Ca să exemplific, redau mai jos o conversaţie dintre un manelist pe nume Angel şi Irina cea diafană. Din câte îmi amintesc, Angel era un alt tip bogat care o şantaja în momentul în care are loc conversaţia sclipitoare de mai jos, şi, cu care, în ciuda conversaţiilor în contradictoriu, până la urmă se întâlneşte cu vârf şi îndesat, if you know what I mean:

-Bună seara, prinţeso!
-M-ai speriat! Poartă-te decent!
-Ce-am făcut indecent?
-În primul rând, nu mă aborda; ai uitat că nu ne cunoştem?
-Vreau să te văd. Doar o întâlnire îţi cer, apoi te las în pace.
-Tu faci mişto de mine? Drept cine mă iei?
-Te iau drept cine eşti.
-Nu cumva mă confunzi? Înţelege că nu mă voi întâlni niciodată cu tine! Clar?
-Pariezi?
-Hai sictir!

(Fluturi, vol. I, pag. 202)