Dosar de scriitor – George Arion III

Până acum, în episoadele dosarului de scriitor dedicat lui , ne-am dat silința cu obstinație să facem abstracție de corpul principal al operei sale, și anume romanele și povestirile sale polițiste, pentru a revărsa lumină asupra textelor sale mai puțin cunoscute (dar nu și mai puțin apreciate),pentru a-l dezvălui pe scriitorul în ipostaza sa de creator de literatură multidimensional. Astăzi, însă, mai adăugăm domnului Arion încă o „manta”, aceea de jurnalist. Și nu orice fel de jurnalist, ci unul recompensat cu una dintre cele mai mari distincții literare românești: Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

unnamed

George Arion, în perioada când scria poezie

În 1974, la vârsta de 28 de ani, George Arion intră în colectivul redacției uneia dintre cele mai mari reviste culturale din România acelor timpuri, „Flacăra”, înființată în 1911. Deși de formație poet în momentul includerii sale în acest colectiv, George Arion își descoperă și își cultivă acolo o vocație solidă de jurnalist, în special odată cu lansarea rubricii săptămânale de din cadrul acestei reviste, care au fost reunite în două volume, „ I” și „Interviuri II”, publicate în 1979 și în 1982 la Editura Eminescu. Fiind laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor pentru acest demers inspirat și extrem de bine realizat, George Arion devine una dintre figurile remarcabile ale jurnalismului românesc de calitate din anii `70-`90, recomandându-se prin activitatea sa publicistică abundentă. Împinse de curiozitate sau plecând urechea la recomandări vehiculate în presă sau adresate de prieteni, tot mai multe personalități ale lumii culturale și științifice românești acceptă să acorde interviuri (totuși) tânărului George Arion, înmulțind astfel numărul de pagini în care se va contura o reală și fidelă radiografie a societății românești contemporane.

Ne vom concentra asupra celor două volume de interviuri ale jurnalistului (!) George Arion, și mai precis asupra ediției revăzute și adăugite apărute în 2005 la Editura Fundației „Premiile Flacăra”: „O istorie a societății românești contemporane în interviuriVolumul I (1975-1989) și Volumul II (1990-2004). Motivul acestei alegeri a fost unul foarte simplu: volumul al doilea al ediției din 2005 cuprinde, pe lângă interviurile din ediția originală din 1999, aproximativ 200 de pagini suplimentare în care își fac apariția personalități intervievate în perioada scursă de la prima ediție și până în 2004. Construite după un „raison” cronologic, dar adunate aparent și în funcție de subiectele dezbătute și de ariile de activitate abordate, cele două volume se deosebesc într-o oarecare măsură, prin specificul lor: în vreme ce primul volum reunește preponderent personalități din lumea literară, artistică și istorică a societății românești de până la Revoluție, al doilea iese în evidență prin prezentarea unor importanți oameni ai scenei politice și financiare românești de la Revoluție până în 2004. O operă jurnalistică de anvergură, ce va servi cu siguranță, mult timp de acum înainte, drept spațiu de referință pentru marile evenimente, marile personalități și principalele mentalități ale societății românești a secolului trecut și de la începutul secolului XXI.

De ce interviul? Pornind ca o îndemnare cu caracter mai mult sau mai puțin obligatoriu din partea lui Adrian Păunescu, adresată în decembrie 1975, după cum declară și George Arion în interviul luat sie însuși în paginile primului volum, „căsătoria” scriitorului cu specia interviului a cunoscut o adevărată înflorire datorită unui aspect pe care, poate, Arion însuși nu l-ar fi bănuit înainte de a o apuca pe această cale:

„Fiindcă, deși totul a pornit ca într-o joacă, treptat-treptat interviul a devenit pentru mine cea mai potrivită formulă gazetărească de exprimare, la care fac apel chiar și acum, într-o perioadă de dominație a talk-show-ului. Încercând să-i descifrez pe alții, vrînd-nevrînd, m-am dezvăluit și pe mine.” (George Arion, „La prima ediție”, pag. 7, Volumul I)

Prin urmare, am putea spune că în această dorință de auto-descoperire rezidă flerul jurnalistic al lui George Arion, care l-a plasat pe acesta în fruntea puținilor creatori de conținut jurnalistic calitativ din acele vremuri. Întrebări standard, prestabilite (oricât de puține ar fi ele), alternează cu întrebări reieșite din focul discuției, lăsând totodată intervievatului o libertate deplină în exprimarea unui răspuns cât mai coerent și mai personal. În ceea ce privește subiectele discutate, primul volum abundă de mari scriitori, critici literari, istorici, precum și de oameni ai muzicii, teatrului și cinematografiei, vădindu-se o anumită aplecare spre scena culturală a societății românești, fiind evitate temele cu conținut sensibil, în special cele politice, pentru epoca respectivă. Din fericire pentru noi, cei de acum, restricțiile regimului ceaușist de atunci au dus la detalierea, în schimb, a vieților profesionale și personale ale unora dintre cele mai mari personalități românești ale tuturor timpurilor, permițându-ne o incursiune rară și prețioasă în cadrul intim care a favorizat nașterea unora dintre cele mai cunoscute și apreciate opere literare sau artistice ale secolului trecut.

unnamed1

George Arion, în echipa de baschet „Flacăra”

Abil investigator, George Arion oferă scurte incursiuni în rutina și tabieturile unor personalități din vremuri trecute, la care contemporanii secolului XXI nu se mai pot întoarce, cum ar fi traducătorul Tașcu Gheorghiu, prozatorul Fănuș Neagu sau regretatul regizor Liviu Ciulei. Mai mult, avem parte și de păreri extinse ale creatorilor de artă și literatură asupra propriilor creații, asupra relațiilor dintre creații și public, precum și asupra influenței pe care o au sau nu aceste creații asupra societății românești. Exemple ar fi marele poet Nichita Stănescu, prolificul Radu Tudoran sau neînfricata poetă Ana Blandiana. O temă recurentă ce poate fi observată cu ușurință este cea a istoriei, Arion lansând intervievaților întrebări înfrățite în ceea ce privește rolul istoriei în formarea poporului român. Întrucât în aceste interviuri mai există încă o doză de democrație, spre deosebire de regimul politic din afara cadrului lor de desfășurare, răspunsurile sunt și ele împărțite. În vreme ce unii intervievați dau dovadă de pesimism în răspunsurile oferite, partea cea mai mare din aceștia își păstrează vie flacăra speranței și conturează un tablou extrem de frumos, luat în integralitatea sa, al societății românești de dinainte de Revoluție, care, în ciuda vicisitudinilor, își protejează și cultivă spiritul în eventualitatea unui viitor petrecut în libertate deplină de exprimare.

Un alt subiect ce tinde să reapară în discuțiile „gazetarului” Arion cu intervievații săi este, culmea, cel al tehnologiei și al impactului pe care „tehnicizarea excesivă” îl are încă de pe atunci asupra vieții, atât profesionale, cât și de zi cu zi, a scriitorului, traducătorului, pictorului, etc. Întrucât contextul nostru actual, de cititori ai secolului XXI, nu ne permite să adoptăm o atitudine obiectivă absolută față de textul acestor interviuri, răspunsul oferit de Zoe Dumitrescu-Bușulenga la această întrebare înaintată de Arion este cel puțin tulburător:

„Tehnica, dăruind posibilitățile ispititoare ale unui confort imediat, ar putea îndepărta pe oameni de la adevărata menire a omului, aceea de perfecționare continuă a ființei sale intelectuale și morale, aceea de structurare a conștiinței sale, aceea a inserării solidare a omului în colectivitate, societate. Relațiile umane „se taie” în favoarea tehnicii. Devine mai prețioasă relația omului cu mașina decât cu ceilalți semeni ai lui.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, 1975, pag. 21, Volumul I)

Iată, deci, o punte destul de solidă creată între societatea românească a anilor `70 și cea a celei de-a doua decade a secolului XXI, acest subiect uluind prin actualitatea sa.

unnamed4

9 ianuarie 1998 – George Arion înmânându-i Majestății Sale Regele Mihai Marele Premiu „Flacăra”

Spre deosebire de primul volum de interviuri, cel de-al doilea se caracterizează, în primul rând, printr-o minunată libertate de exprimare, datorată atât faptului că perioada tratată în acesta este cea de după Revoluție, cât și faptului că George Arion, conform propriilor sale declarații, a început utilizarea reportofonului în cadrul interviurilor luate după 1990. Prin urmare, textele interviurilor din acest al doilea tom sunt mai extinse decât cele din primul, bucurându-se și de o mai mare varietate de subiecte abordate și discutate pe îndelete. În al doilea rând, tot datorită dărâmării barierelor pe care le impusese regimul comunist, în cel de-al doilea volum se poate observa o pronunțată tendință de discutare și aprofundare a scenei politice românești, atingând atât aspecte ale regimului totalitar tocmai încheiat, a căror abordare fusese interzisă până atunci în presă și în public, în general, cât și aspecte ale noii epoci democratice cunoscute de România, despre care părerile nu sunt neapărat pozitive. Așa se face că în foarte multe interviuri apare leitmotivul diasporei și legătura dintre aceasta și noua conducere politică proaspăt instaurată. Mai mult sau mai puțin fățișe, motivele pentru care unii oameni de cultură sunt reticenți cu privire la întoarcerea în țară variază de la neîncrederea clară în noua conducere și noua direcție politică, până la motivul prezentat mai jos, în cuvintele scriitorului Dumitru Țepeneag, demonstrând că regimul de teroare intelectuală din perioada comunistă nu a fost înlocuit după decembrie 1989 cu ceva neapărat mai bun, ci pur și simplu cu… altceva:

„- Ce întrebare în plus v-ați pune și cum ați răspunde la ea?
– Se pare că întrebarea care nu place foștilor exilați, actualmente emigranți, membri ai diasporei (cum vreți să-i numiți!), e următoarea: De ce, domnule Cutare, nu vă întoarceți acum în țară? La întrebarea asta, eu răspund că cetățenia română mi-a fost „retrasă” (!) în 1975, prin decret prezidențial, iar actualul președinte se face că plouă, deși încă din 1990 i-a fost înmânat un memoriu semnat de aproape două sute de scriitori români, participanți la Congresul Uniunii Scriitorilor, prin care i se cere să abroge decretul celebrului său predecesor și șef, pe vremuri, ierarhic.” (Dumitru Țepeneag, 1993, pag. 162-163, Volumul II)

Dacă primul volum de interviuri ne înfățișează societatea românească contemporană din perspectiva vieții personale, originii, operei și realizărilor profesionale ale intervievaților, nivelul discuțiilor purtate părând a fi unul situat deasupra lucrurilor considerate mundane și ca având legătură cu desfășurarea vieții de zi cu zi, atunci al doilea volum de interviuri „plonjează” fără restricții în ape până nu demult interzise, tratând subiectele propuse de George Arion cu spirit critic maxim și pragmatism uimitor. Aproape nu mai este vorba deloc de literatură, teatru sau muzică, ci de politică, economie și de direcția pe care a adoptat-o societatea românească. Din fericire, ambele volume reușesc să capteze atenția cititorilor și să se completeze în mod armonios, descriind o curbă ascendentă în cariera de scriitor a lui George Arion. Căci de la specia interviului până la ipostaza de autor de proză polițistă nu pare a mai fi decât un pas. Ochiul este format, gândirea este analitică, reacțiile sunt pozitive. Însă curiozitatea va trebui să mai aștepte până săptămâna viitoare, când, în al patrulea episod al acestui , vom pătrunde pentru prima oară în proza crime/mystery/thriller a lui George Arion.

***

Sursă foto: din arhiva personală a autorului

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Loredana Malic
Colaborator SB

Atunci când coboară cu capul din nori şi nu mai visează cu ochii deschişi la happy-ever-afters, Loredana este o traducătoare înnebunită după lectura în aer liber din timpul verii, muzica orientală, fâşâitul mării în urechi şi ceaiurile cu scorţişoară băute iarna. Este ferm convinsă că, în viaţă, fericirea poate fi atinsă prin simplitate, bunătate şi iubire.

Număr articole publicate : 29