Niciodată dramele Olimpului n-au fost mai actuale decât astăzi, când poezia noului mileniu pare a ascunde în versuri coapte sub un soare iernatic, destine greu de anticipat, obsesii ce ţâşnesc din negura timpului şi iubiri îngropate în inimile celui/celei care, rareori se mai simte îndreptăţit să trăiască fără ea/fără el… Din acest punct de vedere, mă tem că Antonia L. Zavalic, fără a avea pretenţia de a o fixa între repere imuabile, aduce, prin iscodirea propriilor vieţi trăite (sunt sigur de acest lucru) de-a lungul epocilor în care romantismul ţinea loc de lege, un suflu proaspăt şi inedit prin natura sa, menit să ne ţină percepţiile la cote extrem de înalte. Pariurile Antoniei vizează două elemente care au măcinat o groază de minţi luminate, încă din vremurile în care plăcuţele din lut ţineau loc de email: dragostea şi moartea. De altfel, poeta îşi descifrează intenţiile încă din primele pagini ale volumului de poezie „Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, apărut la Editura Valea Verde, spunând despre sine: „Mă uit la mine, aşa cum sunt, cum aş putea să scriu despre asta? Până unde rezist să mă privesc?” Nu ştim până unde va reuşi să se privească, cert e c-a început s-o facă, iar noi, cei de pe partea cealaltă a lumii, suntem aici pentru a-i primi revelaţiile, ca prieteni oneşti ai poeziei şi duşmani declaraţi ai neîmplinirii.
Antonia Zavalic nu e o novice în arta golirii de cerneală a călimărilor. A publicat în revistele: Actualitatea Literară, Cronica, Negru pe Alb, Marmaţia Literară, Graiul Maramureşului, Revista Singur, a obţinut trei premii: Mişcarea Literară la Festivalul Naţional de Poezie Armonii de Primăvară, mai 2014; Premiul de Debut al Serilor de Poezie „Nichita Stănescu”, din cadrul Festivalului Internaţional de Poezie, Sighetu Marmaţiei, Ediţia 40; Premiul pentru Debut la Festivalul Naţional de Poezie „Armonii de Primăvară”, mai 2013 şi a publicat la Editura Grinta, Cluj Napoca, în 2013, volumul „Despre fluturi şi praf”. Având în vedere că drumul pe care a pornit are toate premisele unui drum presărat cu fatidice intersecţii ce sfidează liniaritatea, fără a-i afecta sensul, să aruncăm o privire asupra unui poem pe care l-am ales, recunosc, nu chiar aleatoriu, pentru a evidenţia ieşirea din pietrificare a acelei sensibilităţi feminine care a devenit, încă de la Eva încoace, aproape o dogmă:
Mamă, frumuseţea ta a obosit
Covoarele îţi poartă trecutul, cu aţa
albă a tinereţii, în care cauţi să împleteşti flori pentru
părul meu abia pieptănat.
Mă priveşti cum strâng aripi ca într-o colivie
şi mă resemnez pământului.
Mamă, mi-ai dat ochi negri în care cade zăpadă
şi frigul se joacă în toate zilele.
Tu ştii că după o fereastră închisă, oamenii sunt
îmbrăcaţi în culori anemice
şi rostesc cuvinte tăiate printre dinţi.
Mamă, frumuseţea ta a obosit.
Îmi spui că pot să fac ce vreau cu viaţa mea, că pot să-i
dau lecţii de dragoste şi
încăperii mele preferate un ceas
în care fiecare durere să arate o oră.
Mamă, sunt
singura femeie care se tot naşte din trupul tău şi nu
plânge.
Dacă vreţi să ştiţi cum vă puteţi adapta morţii, în cuvinte simple, mergând prin viaţă şi vorbind despre fiii ei îndrăgostiţi, citiţi poemele Antoniei Zavalic şi veţi înţelege de înfrângerea definitivă a întunericului trece, obligatoriu, prin anticamera dragostei.
Citeşte, mâine (îţi) poate fi mai bine!
Editura: Valea Verde
An apariţie: 2015
Autor: Antonia L. Zavalic
Număr pagini: 112
ISBN 978-606-93360-8-3
Preţ: 10 Lei
sursa foto, arhivă personală