Dan Sociu – Vino cu mine știu exact unde mergem

Vino-cu-mine-stiu-exact-unde-mergemO de este privită mai întotdeauna ca un gest de recuperare a unui autor sau de canonizare a acestuia, iar când autorul are de abia 30 și ceva de ani, este alive și în deplinătatea funcțiilor creatoare poate părea chiar un demers ciudat, poate exagerat, însă aceasta este doar o impresie falsă. E de ajuns să spunem că acel autor se numește și este unul din poeții cei mai talentați din ultimii ani (mai mulți ani, dacă ținem cont că a debutat în 2002 cu volumul borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână, editura Junimea) și în plus, oricine citește această , Vino cu mine știu exact unde mergem. Antologie 1999-2014, ed. Polirom, postfață de Bogdan Alexandru Stănescu, își va da seama că demersul de a-l antologa nu este doar meritoriu și cât se poate de îndreptățit, ci chiar necesar și asta din cel puțin două motive: primul este mai degrabă de natură practică: un poet bun trebuie citit, dacă e posibil, integral și e greu să găsești volumele vechi, poate chiar imposibil și al doilea este de natură normală, dacă îi pot spune așa: într-o literatură sănătoasă reluarea, regruparea, recitirea, reorganizarea unu material literar într-un volum practic nou, scris într-o viață de poet este un act de normalitate, de înțelegere a literaturii noi și de acceptare a faptului că timpul, chiar și cel literar, trece, dar lasă în urma lui ceva.

Și, spre bucuria mea, normalitatea aceasta am mai întâlnit-o fiindcă Sociu nu este singurul poet român în viață și încă activ care are o antologie, cu toții ne putem gândi la alți poeți și îmi mai vin în minte și alții care ar merita să fie antologați. Iar antologia aceasta este mai degrabă un best of consistent, fiindcă nu cuprinde toată poezia lui și nu respectă vreo cronologie, poate doar una interioară. În schimb, după ce am citit cartea, am fost total de acord cu ce spune Bogdan Alexandru Stănescu în postfață:

Tocmai ați terminat de citit, probabil, antologia de semnată de un tânăr poet, Dan Sociu. Nu e puțin lucru, în 15 ani a strâns 200 de pagini de poeme (țineți cont de faptul că a și eliminat dintre ele), care, puse cap la cap, citite într-o cronologie bizară (nu e respectată în anumite puncte), reușește să scrie un roman autobiografic.” p. 221

Primul lucru care m-a atras la poezia lui Dan Sociu, acum mulți ani, când am citit pentru prima dată un volum de-al său, – pe care l-am citit și recitit și m-am bucurat mult să îl recitesc și acum – , a fost aerul de familiaritate pe care îl are poetul cu propria sa viață. Și nu o acceptă, nu de la început, ci o scrie, cum face într-unul din cele mai fumoase poeme de dragoste din literatura română, Cântec excesiv I:

Dorm oriunde ca să fiu în acelaşi oraş cu tine

pentru că nu am un loc al meu

dar o să am un loc al meu pentru tine

o să omor ratatul din mine pentru tine şi o să fac bani –

 

O să învăţ să fiu mai cool decît el , o să învăţ toate versurile, piesele şi albumele trupelor care-ţi plac ţie

sau o să te ţin în braţe cînd o să plîngi –

 

Troleibuzele care nu duc la tine

nu-mi folosesc la nimic.

Troleibuzele care duc la tine

nu-mi folosesc la nimic.

Cei mai mulți încearcă să înțeleagă viața, se chinuie să-i dea un sens, se zbat în depresii ușoare, se regândesc pe ei și din scrisul lor transpare această luptă, și nu e deloc rău, a ieșit poezie excelentă din asta și va mai ieși, însă te surprinde să vezi că un poet poate fi la fel, fiindcă nici el nu e mereu stăpân pe ce are și pe ce știe, dar totuși altfel și acest altfel să primeze. Poetul știe încă de la o vârstă fragedă cum e cu lumea, vede sărăcia, înțelege sexul, vede mizeria și alcoolul  și dragostea și drogurile și tristețea, dar de cele mai multe ori sunt fapte care nu necesită o explicație, sunt pur și simplu și el nu face decât să scrie despre ele așa cum le simte. Chiar dacă pare ori prea detașat ori pre implicat, Sociu e mereu atent la formă și pune sentiment atât cât e necesar, nici mai mult, nici mai puțin, ba de cele mai multe ori se păstrează cool, detașat, băiat de gașcă. De pildă, finalul extraordinarului poem Fratele păduche este o mărturie exactă a ceea ce afirm:

după câteva luni

la o bere

ne-am luat inimile-n dinți și am mărturisit

astfel am aflat că nu daniel era vinovatul

el ieșise din pușcărie doar cu ploșnițe

că povestea pornise de undeva

 

din afara noastră

și în fond totul se explica prin dorința

simplă

omenească a unui păduche însingurat

de a sărbători crăciunul cu noi

Dan Sociu este conștient de viață, dar mai mult de atât e conștient de felul în care vrea să scrie despre ea, și prin asta înțeleg că el a căutat o formă, un fel de  a scrie, mereu atent la limbă, la muzicalitate, și forma nu a fost niciodată aceeași, cu fiecare volum a fost alta, cu toate că în toate se simte amprenta lui. În plus, nu i-a fost niciodată teamă să scrie exact ce a vrut, exact ce i-a trecut prin minte sau ce a simțit, fără să se gândească la posibile repercusiuni, și această libertate asumată, câștigată și muncită, dublată de un talent evident și de o cunoaștere a poeziei (fiindcă înainte să scrie și în timp ce scrie și după ce scrie Dan Sociu citește și rumegă) toate acestea au făcut din el poetul de azi. Și cu toate că el e conștient de limitele poeziei sau chiar de importanța sa reală – vezi poemul Cînd am făcut primul avort: „dar îi spun cînd am făcut primul avort/ poemele tale nu m-au ajutat cu nimic” -, el știe la fel de bine că nu are altă șansă, chiar dacă nu va duce nicăieri și chiar ia în derâdere aspirațiile celor mai mulți:

n-o să-mi de numele

niciodată unei alei drăguțe

pe care mi-ar plăcea să fiu jefuit

n-o să mai tremur pentru ea […]

 

în cameră e întuneric

undeva la marginea orașului fluieră o locomotivă

ca întotdeauna

sunetul acela prelung îmi duce genunchii la gură

 

mă visez cu o infirmitate

și-o târfuliță să mă hrănească la pat        (Poemul de la ora 5)

Când Bogdan Alexandru Stănescu spunea că citim practic un roman autobiografic avea mare dreptate, fiindcă în primul rând autorul scrie despre sine, chiar și când își inventează ludic alter ego-uri sau personaje cu care comunică, totul pornește de la ceea ce vede și de la ce i se întâmplă: viața de căminist, sărăcie, beții, lecturi, sex sau dorința de sex, dragoste și despărțire și căsătorie și copil și bucurie și muncă, tinerețe („am 25 de ani și mă simt terminat/iliescu are 75/și zâmbește”, Nici măcar un haiku), lipsuri sau vise. Mai mult de atât Sociu este un poet implicat social și faptul că în 2013 a refuzat premiul din partea ICR-ului mânjit  pentru volumul care dă și titlul acestei antologii, Vino cu mine știu exact unde mergem, ed. Tracus Arte, nu face decât să-i dea și mai multă credibilitate, atât în fața noastră, a cititorilor, cât și în fața lui, pentru că probabil dacă ar începe să facă anumite compromisuri în viață sau dacă și-ar încălca principiile în lume atunci ar face-o și în poezie și s-ar duce vraja pe care o simt când îl citesc.

Și nu e o vrajă în sens mistic sau mai știu eu ce supranatural, nu, ci vraja realității, al sentimentului, al nostalgiei, al bizarului din fiecare, a morții, asociu existenței de zi cu zi, dar, și mai important e că Sociu vrăjește lumea și apoi o de vrăjește. Fie că notează repede ceva, fie că își întinde poemele pe pagini întregi, Sociu rămâne același privitor din sine înspre lume. Rareori se întâmplă invers, dar și atunci e un proces la fel de natural. Poezia lui Dan Sociu a trecut prin mai multe metamorfoze, poetul a încercat marea cu degetul de multe ori: a scris și sonete în stil alexandrin (și sunt fantastice), a scris și în dulcele stil clasic, cu rimă și i-a ieșit, a fost mizerabilist înainte să existe acest termen și romantic la peste 100 de ani de la moartea romantismului și i-a ieșit la fel de bine și n-am dubii că orice ar mai încerca o să-i iasă. Sociu nu uită cine e în esența lui poetică fie că este băiat rău, sentimental, nostalgic, tributar unei tradiții sau se pișă pe ea (așa cum o face în poemul Ce-i trebuie unui bărbat) sau însingurat, îndrăgostit, mirat sau de-a dreptul implicat în lume. Ar mai fi multe de zis despre poezia lui, dar mă feresc în mod conștient să spun ceva definitiv, fiindcă, cum ar zice cineva: nu deranjați, poetul e la lucru.

În schimb, nu pot încheia fără să scriu ceva despre cartea în sine. Încă de când am văzut-o pe rafturile librăriilor mi-am zis: ce carte mișto! Și este o carte frumoasă, o carte obiect, pe care îți e drag să o porți după tine, să o ai în bibliotecă, să o dai cadou sau să o răsfoiești din când în când în căutarea vrunui poem. Ilustrațiile lui Felix Aftene sunt minunate, calitatea hârtiei este de excepție. Ce să mai, e o carte de care oricine ar fi mândru! Nu o să cad în păcatul admirației de dragul admirației, fiindcă sunt multe cărți care grafic arată superb dar nu au nimic de oferit, însă cartea aceasta arată și bine și credeți-mă, are multe de oferit! În primul rând poezie. Și asta e tot ce contează.

Autor: Dan Sociu
Titlu: Vino cu mine știu exact unde mergem. Antologie 1999-2014
Ilustrații de: Felix Aftene
Postfață: Bogdan Alexandru Stănescu
Editura: Polirom
An: 2015
Număr pagini: 240
Preț: 34.95 Ron

(foto)

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.