Cu entuziasmul la purtător: De ce Radu Pavel Gheo

Pe l-am cunoscut în 2013, la prima ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traduceri (FILIT) de la Iași. Genul de prezență discretă și elegantă, liniștitoare pentru un jurnalist lipsit de experiența festivalurilor de anvergură, înconjurat de autori la care se uită cu ochii mari, temându-se să nu zică vreo prostie ori să pună întrebări nepotrivite, așa cum eram eu. Încă nu citisem „Noapte bună, !”, dar îi savuram textele din Dilema și de pe gheoland.ro, plus volumul de proză scurtă ””. Dacă mă gândesc bine, pe lângă multe altele, ”botezul” unui jurnalist cultural ar trebui să includă un interviu-monolog cu (savuroasă, divagantă, interminabilă, nu ai cum să te plictisești, dar dacă ai crezut că îți vei putea urmări planul de interviu, mută-ți gândul; rezultatul va fi, oricum, surprinzător) și o caldă discuție despre literatură cu (aici și aici).

noapte-buna-copii-radu-pavel-gheoDe ce l-aș recomanda oricând pe Radu Pavel Gheo, fără să mă tem că-l supralicitez?

În primul rând, pentru că mi-am regăsit Moldova în romanul unui oravițean. Moldova mea, care are propriile unități de măsurare a timpului, Moldova moldovenilor mei prietenoși și impulsivi și-a găsit locul în „Noapte bună, copii!”. Partea interesantă e că textul face distincție între balcanismul generalizat, vizibil în comportamente (întâlnirea lui Marius, de la Minister, episodul din vamă, la sosire, ciocnirea de cunoștința care încerca să îi spargă mașina și care îi cere și niște bani ”cu împrumut”, ulterior, la o bere)  și coloritul local (muntenismele, Moldova, bățoșenia bănățeană).

Apoi, subiectul fugii ”Dincolo” e un subiect sensibil și riscant. Dacă e cineva care-l poate trata cu suficientă delicatețe încât să evite patetismele, Radu Pavel Gheo e scriitorul potrivit, în ”Noapte bună, !”. Există două tipuri de ”Dincolo”, cel mult occidental, de dinainte de 1989 și imediat după revoluție, tărâmul absolut necunoscut al făgăduinței, spaimelor și lucrurilor bune, și un ”Dincolo” mai recent, palpabil, care continuă să promită – deși mai realist – prosperitatea pe care românii o visează, cea care compensează pentru toate lipsurile posibile. Ambele tipuri de ”Dincolo” au un numitor comun – emigrantul – iar personajele lui Gheo, construite cu atenție, progresiv, dezvăluie varii fațete ale transformării emigrantului.

Marius, imaginea emigrantului nesigur, anxios, într-o lume complet străină, amenințătoare:

Proaspătul imigrant a pătruns timid în încăpere și a salutat-o pe Cristina, zîmbind larg și cam tîmp, cum învățase la slujbă. Deși se bucura de ocazie, ideea că va trebui să vorbească o seară întreagă numai în engleză îl inhiba. Știa că nu se descurcă extraordinar. Replicile standardizate folosite la magazin erau floare la ureche, dar o conversație amicală cu niște străini însemna cu totul altceva. Pînă acum, oamenii cu care discutase cel mai mult în engleză erau Fernando și Daniel, dar mexicanii știau și mai puțină engleză decât el, iar lungimea conversațiilor lor îi solicita lui Marius mai degrabă abilitățile de mim.

Cristina, imaginea naivității asumate, cea care își pune toată viața în mâinile lui Leo(pold sau „Leu’ pulii”) omul care a trecut-o Dincolo și, la nivel primar, a protejat-o (nevoile de bază), fără a fi capabil de a o proteja de traumele primei încercări de a fugi.  Leo, cel ce supraviețuiește cu orice preț, cu un echilibru moral precar (vizibil încă de dinainte de a se muta „Dincolo” – vezi scena din piața de sârbi, din Oravița).

Subiectul „Dincolo” cere contextualizare, pentru personaje și acțiuni, iar o astfel de contextualizare care să îmi sporească înțelegerea am mai descoperit în „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, a lui . Narațiune umană, lipsită de exagerări, în care cititorul are ocazia de a-și construi o imagine asupra rupturii interioare pe care emigrarea o generează și a sentimentului ratării. Privind lucrurile așa, realizez că „Noapte bună, copii!” și „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” sunt texte necesare nu doar din punct de vedere literar (deși, credeți-mă, sunt atât de bine scrise, încât s-ar putea să ratați coborârea din autobuz ori direcția de mers, cu nasul în pagini), ci și din punct de vedere social pentru că pot fi interpretate ca studii de caz.

De ce l-aș mai recomanda pe Radu Pavel Gheo, cu aceeași încântare?

numele mierleiProza scurtă se aseamănă mult fotografiei. Există pozari amatori și fotografi pasionați/profesioniști care scot imagine din piatră seacă, cu același aparat, aceleași specificații tehnice și aceleași condiții de realizare, un pozar scoate niște poze acceptabile, un fotograf surprinde cadre memorabile, impecabil încadrate. Același lucru se întâmplă cu proza scurtă. Scrisă cum trebuie, relevă exact nivelul de context suficient și personajul poziționat unde trebuie, care intră în cadru CÂT trebuie.

Volumul „Numele mierlei” îmi întărește pasiunea pentru proză scurtă. E un gen destul de dificil și restrictiv, care impune paradoxuri: pe de-o parte, trebuie să fii suficient de sintetic încât să îți legi povestea cap-coadă, în mod coerent, pe de alta, trebuie să alegi cu mare grijă detaliile care personalizează povestea (indicii despre personaje, locuri, evenimente). Ei bine, instantaneele din „” sunt dozate suficient de bine să te prindă și să te desprindă, să zâmbești când recunoști în personajele din texte oameni pe lângă care treci în fiecare zi: să ridice mâna cine nu știe o „Mariana, care lucra ca mannager PR la o firmă multinațională” și are obsesia alimentelor sănătoase, eco/bio, low-fat, low-sugar, low-food, sau un Anton care „face parte din categoria celor care știu. Fie că e vorba de situația economică a României sau de dispariția tigrului alb, de artefactele indiene sau de discriminarea sexului, el știe întodeauna cum stau lucrurile cu adevărat”. Cu un stil narativ curat și presărat de umor subtil, poveștile scurte ale lui Radu Pavel Gheo stârnesc empatie, partizanate ad-hoc și jur că te fac curios să studiezi oamenii din jur cu mai multă atenție.

V-am stârnit pofta de o carte bună?

Alde Banciu

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andreea Banciu

Andreea Banciu
Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.