Cartea simțurilor

 

627x0Ceea ce scrie Monica Pillat în incipitul textului său Atingeri, un text melancolic și atins de o aripă de înger, în care autoarea face o incursiune în lumea extrasenzorială a atingerii de sorginte divină, se potrivește foarte bine sufletului acestei antologii:

Se spune că, atunci când deschizi o carte, duhul ei te așteaptă ca pe marginea unui mormânt din care abia s-a ridicat. Tu încă nu-l vezi. Te apleci să te uiți la conținutul cuprins între coperte, dar acolo e doar giulgiul strâns al paginilor acoperite de semne. Ochii încearcă să descifreze enigma golului, plecând prin lectură în căutarea substanței dispărute. Cobori în lumea unor himere care devin tot mai prezente pe măsură ce te lași înlănțuit de ele. (Monica Pillat, Atingeri, p. 229)

Duhul acestei cărți, unul blând și înțelept, are darul de a-ți deschide o cale spre lumea senzațiilor ascunse pe care mulți dintre noi o ignorăm. Cum spunea Dan C. Mihăilescu, antologatorul cărții, într-un interviu pe care îl recomand ca lectură adiacentă atât la volumul în sine cât și la această cronică, dorința lui cea mai mare legată de cartea este aceasta:

Am dorit să fie o pledoarie pentru acuitatea simțurilor. Simțurile noastre trebuie ascuțite precum creioanele. Chiar: cartea aceasta ar trebui să funcționeze ca o ascuțitoare.

O antologie este în sine o pădure cu multe cărări ce se ramifică, fiecare autor vine pe propria cărare, una pe care a construit-o și pe care a început să meargă încă din prima sa zi, când a început să miroasă, să vadă, să atingă, să audă, să guste lumea. Pentru că această antologie are în centru , pădurea pomenită se umple de minunății senzoriale și intelectuale. Dar mai sunt și altele: al șaselea simț, simțul dumnezeirii, simțul artistic sau simțul premoniției prin vise, așa cum apare el în textul Ioanei Nicolae, A doua umbră, un text deosebit de emoționant, care nu doar că are în centru o idee despre visul ca premoniție, dar îți pune la încercare simțurile și te face să-ți ridici întrebări despre ce nu se vede sau să răscolești prin amintiri după evenimente care ies din logica uman acceptată.

Dan C. Mihăilescu a strâns laolaltă o seamă de oameni, din cele mai diverse domenii: pictori, scriitori, oameni de televiziune, cineaști, filozofi, dar și, spre marea mea surprindere și bucurie, teologi, astfel că lectura acestei cărți este incredibil de provocatoare. Cartea simțurilor este un volum ofertant, care cuprinde texte pe care le citești de plăcere, cu sufletul la gură sau texte care se cer recitite, la care meditezi, așa cum sunt textele teologului Constantin Coman, Despre lui Dumnezeu sau Despre simțirea înțelegătoare ori textul lui Victor Ieronim Stoichiță, O adiere.

Studiul lui Constantin Coman aduce în discuție, într-un mod foarte elevat, dar nu greoi, ideea de cunoaștere a lui Dumnezeu printr-un simț aparte, unul pe care îl dobândesc foarte puțini oameni, toți prin mijlocirea Duhului Sfânt, care este și cel care îi inspiră să aducă mărturie în scris despre cele văzute, auzite sau trăite. După Cădere, oamenii și-au pierdut o parte din simțuri și chiar cele pe care le au acum nu sunt îndeajuns de puternice pentru a cunoaște cu adevărat lumea aceasta, cu atât mai puțin pe cea nevăzută. Ajutat de cărțile Sfinților Părinți, el scrie despre posibilitatea de a vedea mai presus de lume, de a vedea ceea ce va fi, de a-l vedea chiar pe Dumnezeu. Cele douăzeci și cinci de pagini ale eseului au fost pentru mine deschizătoare de drumuri și simțurile mele s-au deșteptat toate.

La fel a fost și eseul lui Stoichiță. Pornind de la câteva tablouri în care pictori din secolele trecute: Vittore Carpaccio, Giovanni Mansueti sau Frans Floris au încercat să surprindă nevăzutul: ori o viziune a Sfântului Augustin în care îi apare Sfântul Ieronim, care tocmai murise în timp ce acesta dintâi îi scria o epistolă, ori alte asemenea evenimente transcendentale, autorul își duce analiza înspre lumea simțurilor, plecând de la cele supranaturale, către cele lumești, cum ar fi mirosul. În stilul său doct și plastic, Stoichiță scrie despre o altfel de simțire, una care îl aproprie de textul teologului Coman, dar care aduce un plus: simțirea artistică, una care transcende lumea prin culori.

Cartea în sine este împărțită în trei capitole: I. Arcanele aducerii-aminte, care cuprinde texte memorialistice, pagini de jurnal, evocări ale copilăriei, ale unor momente care le-au pus autorilor la încercare unul sau mai multe simțuri; II. Senzorium fabulatoriu, unde găsim literatură, povestiri dintre cele mai diverse, scrise de autori deja consacrați, precum , Ana Blandiana sau Ioana Nicolaie, dar și de o autoare promițătoare care și-a făcut mai de curând intrarea în lumea literelor, ; iar în capitolul III. Între „aroma lumii” și „simțirea minții” am descoperit eseuri aplicate, construite în jurul unei idei, așa cum sunt, de exemplu, cele trei texte pomenite la începutul articolului.

Cele trei capitole sunt încadrate de o prefață, a lui Dan C. Mihăilescu, și un epilog, în fapt o mică povestioară semnată de Lidia Bodea, cea care de fapt i-a dat editorului ideea cărții. În primul capitol găsim texte personale, scrise de oameni cât se poate de diferiți, atât ca profesie, cât și ca gândire. Gabriel Liiceanu își aduce aminte (în Frezii și petrosin) de două mirosuri care i-au marcat atât copilăria, cât și anii în care a fost răcan, dar și de prima dată când „s-a drogat cu un miros”. Mihai Mănuțiu N-ar vrea să se plângă, dar în schimb a scris un text care te mișcă, dublat de o povestire mai veche care aduce o perspectivă nouă asupra amintirii.

Dan C. Mihăilescu ne încântă în textul Dacă e adevărat că în japoneză a mirosi e tot una cu a asculta, atunci mă simt nipon prin stilul său exuberant, lacom în a mărturisi trăiri și simțiri. Parte confesiune, parte eseu, parte aducere-aminte, textul este un amalgam bine temperat de imagini din mahalaua copilăriei, din locuri dragi (printre care am descoperit, cu mare bucurie, și locul copilăriei mele, Horezu) sau cu senzații: vântul printre copaci, mirosuri deosebite, peisaje îmbătătoare. După lectură, îți vine să te descalți și să mergi cu picioarele goale prin iarbă, fapt care l-ar bucura mult pe autor, care și-ar dori de la tinerii săi cititori să simtă lumea în mod direct.

Angelo Mitchievici ne propune o madlenă proprie în Firimituri de madlenă cu ceai. Eforie Sud este madlena, dar și acel tărâm magic, propriul său loc aflat în afara timpului, unde i s-au trezit pentru prima dată simțurile și unde, de fiecare dată când revine, se reîntoarce în acel timp. Textul lui e mai mult de atât, este și o odă închinată simțirii lumii sau leneviei productive, fiind foarte consistent în evocări. Este un text care te invită la răbdare atunci când te simți prea grăbit.

Horia-Roman Patapievici reia un text mai vechi, din volumul său Zbor în bătaia săgeții. Fragmentul poartă titlul Cele mai vechi amintiri pe care le am sunt mirosurile. Amintirea vieții la țară și a unor mirosuri pestilențiale îi provoacă autorului trăiri nostalgice. Recomand citirea întregului volum. Tania Radu a scris un text care te aduce cu picioarele pe pământ. Ea scrie mai cu seamă despre dezavantajele de a avea simțuri într-o lume cu susul în jos, dar și despre câteva dintre lucrurile care îi tulbură aceste simțuri. Astfel, a început să își dezvolte Simțurile din cap, un sistem propriu de a simți lumea. Acesta s-a dezvoltat mai ales în urma lecțiilor de pian:

Nu m-am vindecat – ba dimpotrivă – de defectul de a nu putea auzi textul unui cântec sau al unei arii de operă. Am rămas concentrată pe sunet, pe muzică. (p.77)

Doamna Antoaneta Ralian este cel mai ludic autor din acest volum. În Jocul de-a simțurile se joacă de fapt cu conceptele, le dezvoltă, glosează pe marginea celor cinci simțuri, descoperă multe alte feluri de a vedea sau de a auzi, face liste cu simțuri care derivă din alte simțuri:

Faptul că – cinci, Doamne, și toate cinci – dețin un rol primordial și plenar în viața sexuală este un truism. Și, cu toate că și-au adjudecat, cu pasivitate, câte un organ propriu, bine delimitat – ochii, urechile, nasul, gura, mâna și organul sexual -, totuși se amestecă între ele, se contopesc, interșanjează. (p.82)

Cătălin Ștefănescu, în Varenchi și pampuște, ne pune, printre altele, la încercare simțul gustului, lucru pe care l-a făcut, de altfel, și Radu Paraschivescu, prin descrierile sale de mâncăruri, în povestirea Un nas și o gură din capitolul II. Citind, îți plouă în gură. Simți gustul mâncărurilor și aroma mirosurilor. Ștefănescu este un eseist încercat, Paraschivescu face literatură de cea mai bună calitate, și ambii știu să descrie astfel încât să vezi cu ochii minții mâncărurile, să simți gusturile și să miroși aromele sau parfumurile. Calitatea sinestezică este remarcabilă în aceste două texte.

Cum am mai scris, literatura din acest volum este de cea mai bună calitate. a scris o mică povestioară, Cine pe cine mângâie, despre oameni și pisici, dar nu cum v-ați imagina. Onirisimul e la el acasă, creând o lume care ar putea înfricoșa prin ceea ce se întâmplă, dar care încântă prin candoare. Adriana Bittel scrie despre viața unui redactor de carte. Concordanța timpurilor este o povestire care întristează și te ia cu fiori. Cu toate acestea, simțim gustul personajului pentru literatură, un gust care merită sacrificii, chiar dacă uneori este amar. Pușcăriașul despre a cărui vină nu știm nimic (s-o fi făcut vinovat de insensibilitate?) din proza Anei Blandiana, Ieșirea, odată eliberat redescoperă lumea, pas cu pas, simț cu simț, imagine cu imagine. Îl urmărim în peregrinarea sa prin oraș și vedem cum toate simțurile lui ies din moleșeală. Când ajunge într-o piață încărcată de mirosuri, unde tarabele sunt pline de fructe și legume, simțim și noi, odată cu el, plăcerea de a fi liber și de a te bucura în voie de tot ce te înconjoară.

Citind povestirea  a lui am intrat din nou în lumea Orbitorului sau a Nostalgiei și lectura ei a fost pentru mine un preludiu pentru lectura Solenoid-ului. Îmi era dor de acest Mircea Cărtărescu și de lumea lui onirică, atât de asemănătoare cu lumea reală și totuși atât de personalizată. El poate face dintr-o banală injecție un eveniment încărcat de teroare și poate crea o poveste de dragoste fantastică pe holurile unui spital, în numai câteva cuvinte.

Ioana Pârvulescu, unul dintre puținii oameni care știe să te ducă în timp cu ajutorul cuvintelor (așa cum a făcut-o cu cele două romane ale sale, Viața începe vineri și Viitorul începe luni) a scris două mici povestioare: Efectul T. și Bună seara, Ioana. Am aflat și eu, cu ocazia aceasta, care este misterul firelor de praf din cameră, când lumina cade într-un anumit fel și creează mici tuneluri, dar am mai aflat și cum poți să vezi filme doar auzindu-le. Este remarcabil ce poți face dacă ai o imaginație bogată!

În partea a treia, pe lângă cele trei texte despre care am scris deja, mai sunt câteva, ceva mai diferite de acestea, dar care au toate ceva religios în ele,7dd7832f39e56a9d728d4123ec2d3a8a un fior al dumnezeirii ce trece din lume în suflete și apoi în cuvânt. Am perceput Coala albă de hârtie, textul pictorului Horea Paștina, ca pe un elogiu al imaginii încă necreate, dar și ca pe o colecție de simțiri, fie că ele sunt de ordin dumnezeiesc sau sunt cât se poate de pământene, cum ar fi o gară sau un deal.

Un alt text, Portocale de aur, scris tot de un pictor, este o mărturie despre un alt pictor, Ervant Nicogosian, pentru care pictura este viață și care a continuat să picteze chiar și după ce și-a pierdut , ajutat fiind de cineva care îi ordona culorile pe paletă într-o ordine bine știută și îl ajuta să-și imagineze pânza. Mi-am amintit de Borges, pentru care lumea nu avea sens în afara literaturii și care a continuat să citească prin vocea lui Alberto Manguel și să scrie, rostind conferințe care mai apoi au fost transformate în texte. Andrei Pleșu a propus un text din cartea sa, Despre îngeri.  Fragmentul, cu titlul Ochiul inimii, tocmai despre vederea mai presus de vedere, despre vederea Lui Dumnezeu aduce mărturie. Mi-a făcut poftă să reiau întreg volumul.

În final, după ce mi-am exprimat în câteva cuvinte simțirea și bucuria citirii fiecărui text din carte, îmi mai rămâne de spus doar atât: Cartea simțurilor este acel gen de carte care aproape nu are sfârșit. O poți citi de unde vrei, poți începe cu orice text, fiecare cititor va avea fragmentul său preferat, mereu îți vine să te reîntorci la o povestire, la un eseu. Citești literatură bună, citești și jocuri de cuvinte, intri în memoria unor oameni pe care îi admiri, dar îți dezvolți și mintea (și cunoștințele) prin studii aplicate și docte. În plus, micul cadou parfumat pe care l-am găsit între paginile volumului a făcut ca lectura acestei cărți să fie literalmente senzorială, aducându-mi astfel un spor de bucurie.

Titlu: Cartea simțurilor
Autor: Dan C. Mihăilescu (editor)
Editura:
An: 2015
Număr pagini: 300
Preț: 42 lei

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.