Ultimul Avanpost de Lavinia Calina (avanpremiera)

Acest articol a fost publicat de Semn Bun pe 23.02.2014 în rubrica Recomandare de lectură, Repere culturale | Evenimente și are asociate următoarele etichete: , .

1690243_723815637658387_511599761_n

Când mi-am revenit, mi-am dat seama că tremuram. Brațele lui erau încolăcite în jurul meu. Privirile ni se întâlniră în oglindă și am lăsat să-mi scape un zâmbet suav. Parcă nici mie nu îmi venea să cred ce tocmai se întâmplase. Și totuși eram acolo cu Dan, pierdută în parfumul lui, în îmbrățișarea lui, pierdută într-un loc unde Alex nu avea să mă găsească niciodată.

A stat câteva secunde și m-a privit fără a spune nimic. Ce naiba am făcut? Dacă află Alex, ne omoară pe amândoi. Mi-am aprins o altă țigară și am fumat-o în timp ce Dan își aranja jacheta uniformei de gardian. Nu puteam să mă uit în direcția lui. Probabil că îi distrusesem cariera și poate chiar viața.

― Ar fi mai bine dacă asta ar rămâne între noi, am reușit eu să spun într-un final.

― Desigur, îmi răspunse sec. Nu am vrea să afle…

― Alex!?!

Realitatea mă izbi, dacă Alex afla, avea să-l îl distrugă. Nici măcar nu știam nimic despre el, avea poate o soție, sau o iubită, poate chiar copii. Fusesem imprudentă și egoistă. Eu probabil mă alegeam doar cu o mustrare și un ochi vânăt, iar el avea să aibă două garoafe pe piept. Și? Ce-mi păsa, oricum era nesuferit și aveam de gând să scap de el. Nu?

― Ar fi mai bine să ne întoarcem, a spus el într-un final.

Am aprobat din cap. Mi-am luat poșeta și am ieșit, îndreptându-mă spre masa mea. Alex nu mai era, și nici Jo. Am strâns puternic poșeta în mână, apoi am simțit cum cineva mă bate ușor pe spate. M-am întors și l-am zărit pe Emil, vizibil amețit, cu un pahar de whisky în mână.

― Au plecat împreună, nu se mai întorc înapoi în seara asta, mă informă el. Dacă nu ai unde dormi, să știi că sunt o gazdă bună. Nu știu dacă ai observat, dar chipul tău întoarce multe priviri.

― Al tău îmi întoarce stomacul. Mă scuzi! i-am retezat-o.

― Rar te prind singură, Dia, îmi șopti el la ureche. Și aș vrea să profit de momentul ăsta ca să discut ceva cu tine. Deși aș fi preferat să fii trează, nu știu când o să mai am ocazia.

― Nu o să ai ocazia.

― E important.

― E pe dracu’, lasă că știu eu ce vrei tu să discuți cu mine.

― Nu fi proastă, mă repezi el, prizându-mă de braț. Trebuie să…

― Dacă nu îmi dai drumul în clipa asta, jur că îl sun pe Alex. Sunt sigură că și el, și tata sunt curioși să audă ce ai de spus.

― Îți cer să îmi acorzi doar două minute și să mă însoțești în birou.

― Doar două minute? am pufnit eu în râs. Doar atât te ține?

― Bine, atunci, îți doresc multă baftă. Doar să nu ajungi să regreți.

― Da, or să fie cele mai regretabile două minute din viața mea.

I-am ignorat complet vorbele și l-am lăsat să bolborosească de unul singur. M-am întors rapid și le-am făcut semn celor doi gardieni că plecăm. Ne-am făcut loc cu greu prin mulțimea de oameni rămasă la petrecere. Am ieșit în fața clubului și l-am văzut pe Dan agitându-se în timp ce vorbea la telefon.

― Ce e? am întrebat.

― Prințul Alexandru nu ne însoțește?

― Nu, el … De ce?

Nu îmi răspunse, în schimb tastă grăbit pe telefon. I l-am smuls din mână, căutând datele destinatarului, dar telefonul personalizat se stinse în momentul în care nu mai putu identifica amprenta proprietarului.

― Ce făceai?

― Dă-mi-l! îmi spuse vizibil iritat.

     Dă-mi? l-am îngânat eu. Cu cine mă-ta crezi tu că vorbești?

L-am prins de braț și i-am tras mai aproape ca să nu mai audă nimeni ce aveam de spus.

― Să nu ai impresia că dacă ți-am oferit un tratament mai special poți să îmi vorbești așa. La finalul zilei, tot un angajat amărât rămâi, unul de care mă pot lipsi.

Se schimbă la față și, deși ochii lui păreau cuprinși de furie, bătu în retragere. Își drese glasul și își bagă capul în pământ. Se transformă rapid dintr-un lup fioros în mielușel. Și totuși în mintea mea reveniră imaginile de mai devreme, cu noi în baie. Gândul că ar putea să-i spună ceva cuiva, iar apoi să afle Alex, mă făcu să bat în retragere.

― Cu cine vorbeai? Te-am văzut scriind un mesaj, ce era așa de important?

― Nimic important, mă asigură el.

― Atunci mai poate aștepta, i-am spus, punând telefonul la mine în poșetă.

Mașina sosi în fața clubului și am urcat grăbită. Peste două zile urma să plecăm la Moscova, pentru o vizită oficială și voiam să scap de oboseală până atunci.

Dan se așeză pe bancheta de lângă, iar celălalt gardian stătea față în față cu mine. Mașina porni, iar eu mi-am întors privirea spre Dan, care era încruntat. Privea pe monitor traseul mașinii și pentru o clipă am vrut să îmi pun mâna peste a lui.  Dar mi-am dat seama în ultima clipă că o să ne vadă colegul lui și nu voiam să risc. L-am simțit cum trage adânc aer în piept, ca un oftat. Nu am mai suportat și l-am întrebat :

― Ce e cu tine?

― Nimic, ține-te bine.

Nu mai apucă să termine, un senzor roșu se aprinse pe monitorul mașinii, avertizând asupra unei iminente coliziuni. Am simțit o zguduitură puternică, în partea din față a mașinii, iar centurile de siguranță au sărit imediat, încolăcindu-se rapid în jurul taliei mele, la fel și protecția pentru picioare. Am tresărit, atât eu, cât și ceilalți. Corpul mi se zdruncină puternic și am strâns cu toată forța de textura banchetei. Pentru o clipă, mi-am revenit din amețeala paharelor băute și am încercat să îmi dau seama ce se întâmplase.

O altă mașină ne lovise din dreapta. Impactul nu a fost violent, dar ne-a luat prin surprindere. Plus că toate airbag-urile și centurile de siguranță se deschiseseră brusc. Nu pățisem nimic, doar o sperietură groaznică, eram bine – asta mai lipsea, e oficial cea mai proastă zi din viața mea.

Am dezactivat airbag-urile și am așteptat să se retragă. Capul începu din nou să mi se învârtă și privirea să mi se încețoșeze. Am clipit de câteva ori, încercând să îmi revin. Ghinion, însă, beția nu avea să îmi treacă așa ușor. M-am uitat după ceilalți pasageri. Nu păreau să fie răniți. Din cealaltă mașină au coborât două persoane, deci nici acolo nu a fost nimeni rănit, sau cel puțin nu grav.

― Sunteți bine? i-am întrebat pe cei doi gardieni.

― Da, spuse Dan. Te rog … nu țipa!

― Poftim?

Nu înțelegeam ce vrea să spună. L-am văzut punând mâna rapid pe armă și trăgând două gloanțe în colegul lui. Eram stupefiată, ba nu, eram beată, altfel nu puteam să îmi explic ce naiba se petrecuse. Alcoolul îmi luase mințile și aveam halucinații.

Însă nu deliram, era real. Dan îl împușcase. Nici măcar nu a clipit când a făcut-o, dimpotrivă, am observat o oarecare satisfacție pe chipul lui. Celălalt gardian nici nu a mai apucat să reacționeze, s-a scuturat de câteva ori, apoi nu a mai mișcat.

Am amuțit, ce naiba făcea? Își pierduse mințile sau am băut eu prea mult? Am simțit un nod în gât atunci când și-a întors privirea spre mine. Avea oare de gând să facă același lucru și cu mine? Mâinile mi se ridicară singure, într-o poziție de inutilă apărare. Și predare. Îmi imaginam cum un nou glonț iese din țeava pistolului, se rotește scurt în aer, după care îmi străpunge carnea. Oare avea să mă doară?

Cineva încercă ușa din dreptul meu. Dan ținea pistolul îndreptat spre mine și îmi făcu semn să o deschid eu. Am apăsat mecanismul, tremurând, și doi tipi m-au tras afară. Gândul că ceva rău se va petrece mă făcu să reacționez. Unul din ei încercă să îmi lege mâinile, dar l-am călcat violent pe picior, având grijă să-mi las toată greutate pe toc. Omul țipă și scoase câteva înjurături. Apoi o lovitură cu cotul în ficat, o smucitură și din nou liberă.

Din instinct, picioarele mele o luară la fugă în josul străzii. L-am auzit pe Dan cum țipa la cei doi necunoscuți, cerându-le să mă oprească, dar mi-am păstrat privirea înainte. Scăparea era în față. Mâinile mele scotoceau prin poșetă în timp ce alergam. Am lăsat-o să cadă în momentul în care mi-am găsit telefonul și am apăsat pe tasta de apelare rapidă către tata.

Îi auzeam în spatele meu, apropiindu-se. Era ca într-unul din coșmarurile acelea în care ceva te urmărește, iar tu, deși fugi, alergi, te zbați, simți că rămâi tot pe loc. Mi se păru o veșnicie până când glasul tatălui meu se auzi în difuzor.

― Diane, ce s-a întâmplat? De ce suni la ora asta?

― E nebun, tată, sunt toții nebuni și vor să îmi facă rău! am spus eu gâfâind.

― Despre ce naiba vorbești? Ai băut cumva?

― Tipul, ăsta, cum… gardianul pe care l-ai trimis azi-dimineață… e…

― Ce tot aberezi, nu ți-am trimis pe nimeni.

Sângele mi-a înghețat instantaneu. În același timp, unul dintre atacatori mă prinse și mă trânti la pământ. N-a fost nevoie de mai mult de o piedică ușoară ca să mă dezechilibreze.

― Diane… ce se întâmplă? se auzi vocea tatălui meu în difuzor.

A fost ultimul lucru pe care l-am mai auzit. Un tip chel făcu o mișcare scurtă, spărgând ecranul cu talpa bocancului. Dan era în spatele lui și ținea pistolul îndreptat spre mine. Mi-au sucit mâinile la spate. Am simțit ceva rece în jurul încheieturilor și am realizat că sunt imobilizată.

Am început să țip după ajutor, dar Dan și-a lipit pistolul de tâmpla mea. Când am simțit țeava de metal pe pielea mea, am tăcut. Era încă fierbinte de la cele două gloanțe trase, așa că am încercat să mă dau deoparte, dar el mă ținea strâns.

― Te rog, nu… am spus printre suspine.

Te rog nu ce? mă întrebă ironic Dan.

― Nu, nu, ajutor! am țipat eu.

― Dacă nu taci, te împușc! Mișcă!

Nu puteam să cred din cauza lui mi se întâmplau toate astea, nu fusese vorba de niciun accident, totul fusese plănuit. Dar de ce? Ce voiau de la mine? Am simțit cum lacrimile mi se adună și nu le mai pot stăpâni. Căutam înnebunită cu privirea pe oricine, un trecător, o mașină, cineva capabil să mă ajute. Dar nimic, oare chiar nu auzise nimeni zgomotul produs de impact?

Și atunci am văzut-o. Mai întâi nu-mi dădusem seama din cauza întunericului. Am început din nou să țip, sperând să îi atrag atenția. Spre norocul meu, drona de supraveghere își schimbă traiectoria și se îndreptă spre noi. Era de mărimea unei mingi de tenis, translucidă. În Capitală nu erau atât de multe, rar vedeai câte una pe străzi, dar în regiunile cu rata criminalității crescută astfel de dispozitive erau foarte des folosite. Acum înțelegeam și de ce.

În momentul în care se apropie de noi, unul dintre bărbați începu să tragă în ea. Drona își schimbă aspectul și deveni dintr-odată roșie, semn că Armata Regală a fost anunțată și un echipaj se îndrepta deja spre noi. M-am bucurat în sinea mea, însă acea mică fărâmă de speranță dispăru în momentul în care unul dintre atacatorii mei reuși să doboare drona.

― Mai repede, nu avem mult timp la dispoziție, comentă unul.

M-au tras spre mașina lor și m-au împins înăuntru. Am început din nou să țip. Simțeam cum fiecare mică parte a corpului meu are spasme. Am început să lovesc disperată cu picioarele, în toate direcțiile.

Unul din tipi, cel chel, care avea un tatuaj pe gât, a luat o batistă îmbibată într-o substanță înțepătoare și mi-a dus-o la nas. În clipa în care am inhalat vaporii, am simțit cum totul în jur se învârte din ce în ce mai repede, ca un vârtej, iar picioarele mi se lasă moi. Mi-am mutat câteva secunde privirea spre Dan, undeva înăuntrul meu mă așteptam să reacționeze, să mă ajute, dar nu a schițat niciun gest. Cred că m-am mai zbătut doar pentru câteva clipe, am încercat probabil să-i lovesc cu picioarele, dar zadarnic. Încet, încet, totul s-a întunecat.

Romanul va apărea în curând la Herg Benet, în colecţia Cărţile Arven.

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te altor mii (13) de abonați

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Semn Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.