Two Rabbit a fost manuscrisul câștigător al Concursului de Debut Max Blecher/Herg Benet 2012, publicat de editura Herg Benet în 2013, în colecția Radical din 7. Autoarea, Beatrice Ognenovici, s-a născut în 1970, a fost jurnalist (presa scrisă, radio și TV), apoi bursieră a guvernului american în domeniul televiziunii. A locuit în Statele Unite și în Canada până în 2005, când a revenit în România.
Prin natura și țelul său declarat, Concursul de Debut Max Blecher/Herg Benet își propune să dea publicului ‘cărţi adevărate, actuale, greu de uitat’. Two Rabbit se încadrează perfect acestei descrieri. Este o carte dureros de adevărată, crudă chiar, prin sinceritatea ei. Este atât de actuală, încât ai senzația că ai văzut personajele la știrile de aseară, sau că autoarea s-a inspirat din ultimul documentar despre societatea underground din marile metropole. Cultura emo este lângă noi, pe stradă, este în casele noastre prin copiii noștri adolescenți, sau prin frații și surorile noastre care cochetează cu ea. Iar drogurile fac parte din societatea noastră. Fie că ne place sau nu, fie că vrem să știm sau nu.
Beatrice Ognenovici scrie despre aceste subiecte cu claritatea pătrunzătoare a unei radiografii. Poate v-ați întrebat, ca și mine, care este fascinația unui anumit tip de drog și de ce cei care îl folosesc devin dependenți de senzațiile acelea. Poate v-ați întrebat care este diferența dintre un drog și celălalt, dintre heroină și cocaină, de exemplu. În Two Rabbit puteți afla și câte droguri diferite există, și cum se consumă fiecare, și ce efecte au. Iată cum ne descrie Ognenovici un ‘trip’:
Abia ne așezasem printre ruine și consumam cu toții mult acid. Aveam aripi la umeri și la genunchi și făceam ture deasupra orașelor lumii. Ne strecuram de fiecare dată alții în corpurile noastre și ne consumam halucinațiile ca niște golemi care descopereau pe rând pragurile inițiatice. Ajungea doar să clipim și făceam saltul în nesfârșitele lumi paralele, pline de soare, ploi călduțe și curcubee. Intram de fiecare dată în cealaltă piele ca saliva într-un fruct zaharisit, îndulcindu-ne puterile, ascuțindu-ne simțurile și făcându-le gata să ne oprească, într-o bună zi, în cea mai plăcută și bună dintre lumile posibile. În fiecare zi ne afundam și mai mult, dar, oricât ne-am fi dorit să rămânem, ne întorceam de fiecare dată înapoi, abandonând acele stări ca pe niște comori pe drumul de întoarcere.
Însă Two Rabbit nu este un roman despre droguri. El este un roman inițiatic contemporan, cu un personaj principal ale cărui traseu, evoluție și discurs interior îmi amintesc de Holden Caulfield. Această carte poate fi pentru generația adolescenților de astăzi ceea ce De veghe în lanul de secară a fost pentru generația anilor ’60 și ’70.
Two Rabbit este un alt nume al zeului aztec Ometochtli, unul dintre liderii lui Centzon Totochtin, cunoscut și sub numele de 400 rabbits (un alt zeu aztec, patron al consumului de substanțe halucinogene). Dré, personajul principal, primește prorecla Two Rabbit după ce rămâne orfan și olog în urma unui accident de mașină, chiar de ziua lui de naștere. Din milă, asistentele din spitalul unde ajunge după accident, îi dau mai multe analgezice decât este strict necesar. Așa începe îndelungata lui relație cu drogurile și lumea subterană în care se cufundă pentru a avea acces la ele.
Romanul se petrece într-o lume hispanică ce aduce cu Mexicul, apoi, odată cu evoluția personajului Two Rabbit, acțiunea se mută într-un spațiu american presărat de violență, trafic de droguri, găști de cartier și comploturi politice. Însă, în ciuda a ceea ce este nevoit să facă pentru a supraviețui și pentru a-și procura substanțele de care devenise dependent, de la furt până la crimă, Dré găsește resurse pentru a fi uman, pentru a salva pe cineva de la moarte, pentru a se îndrăgosti, pentru a-și manifesta talentul la desen și pentru a se reinventa într-o limonadă dulce atunci când viața părea să-i dea numai lămâi acre.
De aceea, chiar și atunci când se întreabă ce-ar fi fost viața lui dacă soarta nu i-ar fi scos în cale un câine mort care să provoace accidentul în care își perduse familia și piciorul, până la urmă concluzionează că totul este așa cum trebuie să fie.
Nici astăzi nu mi-e prea limpede ce s-ar fi ales de viitorul meu dacă în ziua aia am fi ajuns vii la casa noastră de vacanță din Las Hadas, dacă zarurile nu s-ar fi încăpățânat să ne sacrifice, dacă mașina nu s-ar fi împiedicat de mortăciunea de pe șosea și nu s-ar fi rostogolit pe toate părțile, anulându-ne existența în mai puțin de o secundă. M-aș fi dezvoltat armonios în rangul meu burghez, trăind fericit într-o familie model și devenind, cel mai probabil, un intelectual riguros, lipsit de provocări. […] Dar lucrurile sunt exact așa cum trebuie să fie.
Vă recomand cartea lui Beatrice Ognenovici dacă vreți să înțelegeți ce se întâmplă pe stradă, dacă vreți să știți cum se trăiește la limită, dacă vreți să fiți fermecați de renașterea din cenușă a unui personaj pe care mulți l-am fi declarat pierdut după primele două sute de pagini și dacă vreți să vă întăriți încrederea în umanitate.
Sursa foto aici