Carte-document: memoriile unuia dintre armenii supravieţuitori deportaţi în Siberia, fiind catalogat drept „element social periculos”. A petrecut 11 ani în sistemul lagărelor sovietice între aprilie 1945 şi aprilie 1956, iar paginile sale stau mărturie pentru nenumărate destine frânte de regimul comunist.
Inginerul Levon Harutiunian a făcut parte din al doilea grup de armeni denunţaţi ca „duşmani ai poporului” şi arestaţi de autorităţile sovietice de ocupaţie din România, în 24 aprilie 1945, în săptămâna Paştelui. Urmează marea fractură a vieţii lui: după ce sunt duşi la Moscova şi sortaţi la Lubianka, deţinuţii ajung în închisoarea Lefortovo şi de acolo în Siberia. Lagărul de lângă Novosibirsk purta la intrare inscripţia „Spre libertate prin muncă”. După 11 ani zbuciumaţi în care a înfruntat oameni a căror ostilitate era greu de înţeles şi de suportat şi a trecut prin nenumărate experienţe pe care le aminteşte cu har de povestitor, Levon Harutiunian a scăpat totuşi cu viaţă, iar în primăvara anului 1956 a revenit în Republica Populară Romînă. Aici i s-a înmânat din partea Ambasadei Uniunii Sovietice o adeverinţă cum că „în acest răstimp, aflându-se în ţara lor, a fost întrebuinţat la diferite munci, iar în ultima vreme a fost economist-şef la o exploatare forestieră”.
După 1990, într-o amplă scrisoare către Bedros Horasangian, a lăsat mărturie pentru o întreagă comunitate de armeni care au suferit lungi ani de detenţie în lagărele sovietice. A ieşit o carte. Autorul nu mai este printre noi. Cartea sa trăieşte. Levon Harutiunian se dovedeşte un excelent memorialist. Siberia dus-întors este o dovadă şi un avertisment. Dramele consumate în secolul XX încă îşi mai arată colţii.
~fragment~
[…] Voi rămâne veşnic în arhivele Ministerului Securităţii Publice ca Harutiunian. Ţinusem cu orice preţ să nu am aceeaşi iniţială cu Artin Abelian. Mi-a cerut să povestesc totul despre mine, să-i prezint o autobiografie completă. Nu ştiu dacă cele spuse de mine îl interesau, căci el citea gazeta şi de câteva ori m-a întrerupt să mă întrebe sensul unor cuvinte străine. La un moment dat, mi-a cerut să-i descriu Veneţia, dar, văzând că dormitează, am încetat mai vorbesc de San Marco şi Palatul Dogilor. S-a trezit şi mi-a cerut să-mi continui povestea. M-a întrebat dacă italiencele erau frumoase sau nu. Auzise că în Veneţia nu se mai construise nimic de multă vreme. Mi-a spus că la ei se va ridica un palat care va întrece Turnul Eiffel şi tot ce este mai înalt în lume. În fine, s-a uitat la ceas şi a chemat un paznic să mă ducă în celula 28.
Mă pregăteam să intru în pat, când s-a anunţat deşteptarea. În timpul zilei, nu aveam dreptul să închid pleoapele. Mă usturau ochii. Săracul Zubkov regreta că nu are vopsele, căci ar fi desenat ochi pe pleoapele mele închise, ca să-i derutez pe cerberii NKVD-ului. Toată ziua mi-am căutat o ocupaţie ca să uit de tortura lipsei somnului. Am început să citesc regulamentul intern, care preciza ce este permis şi ce este interzis deţinutului, care nu avea niciun drept, nici chiar pe acela de a fi considerat om. Regulamentul era agăţat pe perete cu un băţ de chibrit. Nimic metalic în cameră. Lefortovo era o închisoare construită de împărăteasa Ecaterina, care declarase că preferă ca o mie de vinovaţi să nu fie pedepsiţi decât să fie trimis aici un singur nevinovat. Pereţii erau extrem de groşi, ceea ce se vedea după bolta în care era aşezată uşa sau după nişa în fundul căreia se aflau gratiile ferestrei, acoperită cu un cozoroc metalic, care îţi permitea să vezi cerul plumburiu al Moscovei. Încăperea era zugrăvită într-o culoare verde care se apropia mai mult de negru. Lângă intrare, într-un colţ, erau chiuveta şi WC-ul, care nu avea sistem de tras apa, ci trebuia să arunci apă de la robinet.
Închisoarea, cu cele trei etaje ale sale, era o construcţie în formă de X. În încrucişarea de la parter era un post de unde se dirija circulaţia paznicilor care îi însoţeau pe deţinuţi. Tot din acest punct central erau ţinute sub observaţie uşile celulelor din întreaga închisoare. La etajul întâi se afla o plasă metalică făcută să împiedice pe oricine ar fi preferat un sfârşit groaznic groazei fără de sfârşit să-şi zdrobească trupul de cimentul parterului. Bineînţeles că nu din prea multă umanitate încerca NKVD-ul să preîntâmpine orice încercare de sinucidere. Deţinutul aflat la dispoziţia lor putea, prin mărturisiri, să fie foarte folositor, aducând un număr mare de locatari în închisori. De aici şi ordinul de a dormi cu mâinile peste cuvertură, ca nu cumva să-i vină cuiva ideea să-şi taie venele.
Seara, când speram că voi putea închide ochii, măcar pentru câteva minute, am fost chemat la interogatoriu. Trebuia să merg cu mâinile la spate, iar paznicii aveau grijă să evite întâlnirile între deţinuţi. Am fost predat lui Filipov, care a semnat de primire. A scos apoi din sertar o bucată de hârtie cu ştampilă. Era ordinul de arestare şi percheziţie domiciliară autorizat de procurorul oraşului Moscova la 7 mai 1945, prin care eram acuzat de crima de a fi făcut parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară, fiind, prin urmare, pasibil, potrivit articolului 58, punctul 4, codul penal RSFSR, de o pedeapsă de 10 ani într-un lagăr de corecţie. Am sărit ca muşcat de şarpe, întrebându-l ce drept are procurorul lui să elibereze ordin de arestare pentru un locuitor dintr-un oraş aflat la peste două mii de kilometri depărtare. Şi cum se face că, pentru o percheziţie care a avut loc la 24 aprilie, mi se prezintă autorizaţia datată 7 mai? Răspunsul maiorului sovietic a fost: „Noi am învins şi f… după voia noastră şi dacă mai faci multă gură dovedim că ai fost găsit la 7 mai în Moscova venit ilegal în scop de spionaj şi putem să te acuzăm cu punctul 6. Noi putem să facem orice!” Şi-a comandat nişte pârjoale, a mâncat cu multă poftă. A fost curios să afle cum am călătorit de la Bucureşti până la Moscova şi cu cine eram în vagon, de când îi cunosc pe fiecare în parte şi ce ştiu despre ei. Nu ştiam mai nimic. Bucureştiul e mare şi n-aveam cum să-i ştiu pe toţi locuitorii lui. Ştiam că dl Babikian era profesor de limba armeană şi atâta tot. Nu am fost intimi, în primul rând din cauza diferenţei de vârstă dintre mine şi cei cu care am călătorit. Oricum, pe mine mă interesau mai mult fetele. Aflase că în România există restaurante luxoase. A vrut să ştie ce fel de mâncăruri se servesc acolo. În fine, cu una, cu alta, m-a ţinut toată noaptea la el. În ziua următoare, m-a ţinut mai puţin. Dus în celulă, am primit ordin să intru în pat, ca după două minute să mi se spună să mă pregătesc pentru baie. Înapoi de la baie, repede în pat. Când mă bucuram că, în sfârşit, voi putea dormi – deşteptarea!
Le povesteam zilnic colegilor de cameră cum se comporta Filipov. Fiind mai iniţiaţi, îmi spuneau cum se va comporta şi ce va întreba la interogatoriul viitor. „E jocul pisicii cu şoarecele, deocamdată el caută să te obosească prin nesomn. Te va întreba ce spioni cunoşti la Bucureşti, se va arăta furios şi va face spume la gură.” Când s-a produs scena pentru care eram deja pregătit, l-am rugat pe maior să nu se enerveze aşa de rău, pentru că îi poate dăuna sănătăţii. I-am explicat că îi cunosc după uniformă pe poştaşi sau pe poliţişti, dar uite că nu există uniformă pentru spioni!
