SF, for the love of reality!

 vonnegut

Abatorul cinci sau Cruciada copiilor

Kurt Vonnegut

„Așa merg lucrurile”, spune autorul, despre politică, , familie – viață. Astăzi ești acasă, sub aripa protectoare a mamei, mâine ești laolaltă cu o sută de americani într-un fost abator din Dresda ștearsă de pe fața pământului, apoi ești oftalmolog și nu mai durează mult până ajungi pe îndepărtata planetă Trafalmadore, într-o grădină zoologică, alături de un specimen feminin de zece ori mai încântător decât nevastă-ta. La ce bun să te mai întorci pe Pământ? „Așa merg lucrurile.”

Toată lumea, socotea el, se reîntorcea la vârsta prunciei și toată omenirea, fără excepție, complotează biologic pentru a produce două ființe perfecte numite Adam și Eva.

Am făcut o obsesie pentru Vonnegut – american de origine germană – imediat ce am pus mâna pe Slapstick or Lonesome No More!, cea mai frumoasă parodie pe care am citit-o vreodată la adresa societății americane. Ironii subtile, simbolistică, science-fiction, umor, dar și empatie cât cuprinde (cum altfel să înveți să trăiești printre naivi?!), acestea sunt ingredientele perfecte pentru o carte de succes. Testează inteligența cititorului, provoacă-l să te contrazică și învârte-l în cerc printre argumente până ajunge să fie de acord cu tine. Adaugă un strop de tourette literar sau o linguriță de schizofrenie, pentru o experiență completă și de neuitat. Iar toate acestea, se regăsesc și în Abatorul cinci.

După părerea mea, veți fi foarte curând nevoiți să inventați o groază de minciuni noi și frumoase, pentru că altfel oamenii pur și simplu nu vor mai voi să trăiască.

Cunoaștem un personaj ușor antipatic, aparent mediocru, cu vagi sclipiri de inteligență care ne pun la încercare gândirea critică. Billy Pilgrim, văzut prin ochii naratorului, este un puști ce nu e în stare să-și facă tatăl mândru, așa că se înrolează în armată, un loc total nepotrivit pentru el. Urmează o serie de evenimente care mai de care mai dubioase, în urma cărora rămâne totuși în viață, chiar și când Dresda este bombardată. Se întoarce în țara natală, se căsătorește, dar așteaptă cu nerăbdare farfuria zburătoare care îl va transporta pe altă planetă, unde va putea să îmbătrânească în liniște. Dar Trafalmadore nu e așa cum se aștepta. Ah, am uitat să vă spun că eroul nostru călătorește în timp, iar viața sa în diferite locuri ne este expusă în paralel. De aici… concluziile le tragem singuri.

În această povestire aproape că nu există nici personaje principale și nici confruntări dramatice, întrucât toți cei pomeniți aici sunt niște amărâți, sătui de tot și toate, niște sărmane jucării apatice, manevrate de forțe uriașe. La urma urmelor, una dintre principalele consecințe ale războiului este aceea că oamenilor li se taie elanul de-a mai deveni personaje principale.

Vonnegut creează din nou un univers ficțional haotic, ce abundă în coincidențe, confuzie și irațional, scopul fiind acela de a-și exprima punctul de vedere într-un mod inedit, fără a da  impresia de falsitate asupra realității. Pe de altă parte, mediul creat de el dă posibilitatea unei perspective focusate în viitor, iar cotidianul, mai degrabă decât evitarea sa, este una din temele sale cele mai prezente. Autorul însuși spunea că science-fction-ul este foarte util din punct de vedere tehnic, pentru a menține o perspectivă dinstantă, ca și când „obiectivul camerei prin care privești s-ar muta în spațiu”

.bookpic-5-abatorul-cinci-14770

Probabil că viziunea sa fantastică asupra vieții a fost influențată și de seria de evenimente, mai puțin speciale luate separat, dar extraordinare când le privești în context, trăite în tinerețe: suicidul mamei sale chiar de Ziua Mamei în 1944, când era venit acasă în permisie; supraviețuirea ca prizonier de în urma bombardamentului din Dresda (despre care a și scris în Abatorul cinci); moartea surorii sale, Alice, bolnavă de cancer, la câteva ore după ce soțul ei a murit într-un accident de tren, lăsând în grija sa și a fratelui său cei trei copii și un câine. Astfel că se poate explica obsesia pentru disparitățile tragi-comice din lumile pe care le creează, absurditatea caracteristică împrumutând în mod fantastic din ceea ce e plauzibil, real, comun.

Maestrul de ceremonii îi întrebă pe cei prezenți care era, după părerea lor, funcția romanului în societatea modernă. Un critic răspunse:

— Să furnizeze pete de culoare unor încăperi cu pereți complet albi.

Un altul zise:

— Să descrie artistic cum se face dragoste.

Al treilea adăugă:

— Să învețe apoi pe tinerele soții de directori ce să cumpere și cum să se poarte într-un restaurant franțuzesc.

Într-o alură comică, chiar tragi-comică, cotidianul pare mai ușor de suportat, iar normalizarea este unul din lucrurile care contribuie la menținerea sănătății psihice a societății. Avem de-a face cu o ironie inteligentă față de situații aparent banale scufundate într-un ușor penibil, totul sub bagheta unui destin oarecum stupid, adesea foarte apropiat de realitate; iar simbolistica sub alura căreia se desfășoară totul încarcă afectiv și te face să nu lași cartea din mână.

everything-was-beautiful-and-nothing-hurt

Să nu uităm nici de stilul tipic de a surprinde interacțiunea socială, în plină superficialitate și egoism, pe care vă las să-l descoperiți singuri și să vă minunați de ochiul ager cu care v-a fost dat să priviți (by proxy). „Așa merg lucrurile.”

 

Kurt Vonnegut, Abatorul cinci, 2014

surse foto aici, aici și aici

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Isabela

Isabela
Isabela este absolventă a Facultatății de Psihologie din cadrul Universității București și vede cititul ca o formă de terapie, la fel ca și dansul, muzica sau fotografia. Funcționează pe principiul: avem nevoie doar de puțină frumusețe. Zi de zi. Puțin câte puțin. Peste tot.