(…) lumea e doar o poveste de dragoste, de moarte ori de atac.
„Omar cel orb” nu spune povestea unui om care și-a pierdut culorile; din contră, povestește viața unui evadat dintr-o lume care a fost orbită. Și, mai important, nu se derulează doar secvențele fugarului, ci răbdarea celor rămași.
Al treilea volum din trilogia orientală a apărut în 2012 la Editura Polirom sub numele de „Omar cel orb”, ca parte a colecției „Ego. Proză”. Într-un „cuvânt înainte”, autoarea face o prezentare istorică și religioasă a personajelor sale, iranieni cu credința în Zoroastru –zartosht-i și ne deschide ușile spre o lume diferită de cea în care trăim noi.
Omar, deși căsătorit și tată, pleacă din orașul său, într-un fel de călătorie inițiatică. Sfârșește într-un aeroport, în zilele leneșe dintre Crăciun și Anul Nou, și e luat în mașină, apoi acasă, de Godun. Ușor, deși se fac numeroase glume pe seama persanului, cei doi pornesc o afacere, în așteptarea autostrăzii a cărei construcție se tot zvonea – Autostrada Soarelui, o imagine a dorințelor neîmplinite, amânate, pregătite și abandonate.
Scris pe mai multe fire narative care merg în paralel, deși nu sunt simultane din punct de vedere cronologic, volumul povestește despre copilăria și tinerețea protagonistului, iar apoi, despre viața pe care o trăiește Ghazal, soția lui, devenită avocat și îndrăgostită de un ziarist. Acest fir epic e, de fapt, cel relevant pentru lumea în care femeile poartă văl și în care orice nesupunere e aspru pedepsită – din păcate, fir prea puțin dezvoltat.
Descrierile sunt savuroase. Omar se bucură de lanuri, de soare și de zăpezi, de greieri și de pisica Eleonor, cu care împarte bizare călătorii în picturile reproduse de Godun. În Teheran, Ghazal se luptă cu un sistem anti-feminist. Povestea ei de dragoste și cazurile pe care le rezolvă sunt mai dinamice, mai aprins descrise și mai tragice decât amorțirea leneșă a fugarului. E în logica lucrurilor să fie așa: autorul e o femeie care a simțit ospitalitatea iranienilor. Curajul ei de a scrie masculin e de apreciat. Rămâne, însă, maestră în reacții feminine și îndulcește (poate puțin prea mult) masculinitatea personajelor.
Abia ultima ar fi fost cartea lui și ar fi rămas fără titlu, fiindcă n-ar fi pretins decât să surprindă imagini, senzații și mângâierea pe care le simți doar în dans. Ce vezi când scrii cercuri pe o podea, cu partenera în brațe. Ori depinde cu cine dansezi… Atunci, încăperea unde te afli e plutitoare și lucrurile par altfel. Nu par, ci chiar sunt.
Poate că orbirea lui Omar e pedeapsă de sus pentru lașitate, pentru infidelitate sau pentru îndrăzneală. Poate e doar un pretext scriitoricesc pentru o metaforă. Bărbatul nu își dă uitării familia în niciun moment și e dispus să renunțe la tot ca să-și salveze soția. Fiul lor, însă, nu va putea să-l ierte vreodată pe tatăl căruia îi strigă, la telefon, că e un dezertor laș. Romanul e, dintr-un punct de vedere, drama unei familii destrămate într-o societate în care o familie nu are voie să se piardă.
TITLU: Omar cel orb
AUTOR: Daniela Zeca
EDITURĂ: Polirom, colecția: Ego. Proză
APARIȚIE: 2012