Nono – Renata Carageani

45-avanpremeiraRenata Carageani s-a născut în Bucureşti şi a studiat pianul şi farmacologia, înainte să se apuce de scris. Chiar autoarea mărturiseşte că s-a apucat de scris ca de ţigări, din necesitatea de a face ceva cu mâinile. Ne bucurăm că a căpătat dependenţă de scris, pentru că primul ei roman, Nono este original, emoţionant şi scris cu o candoare de copil, deşi, în momentul publicării lui, Renata Carageani împlinise 52 de ani.

Nono, publicat în 2012 de , în colecţia Strada Ficţiunii, este povestea unui ursuleţ de pluş care fuge de acasă aruncându-se singur la gunoi după moartea prietenului său celui mai bun, un ciobănesc german pe nume Lucky. Ajuns la marginea gropii de gunoi a oraşului, ursuleţul Nono întâlneşte un grup de pisici şi câini comunitari, cu care porneşte într-o aventură, în urma unui potop care le ameninţa culcuşul. Grupului de naufragiaţi i se alătură şi Wilson, o minge veche de volei, despre care Nono crede că este acelaşi Wilson din filmul Castaway (Naufragiatul). Grupul de aventurieri ajunge în R.A.I (Regatul Animalelor Independente) unde Wilson este atacat de unii dintre membrii grupului, apoi reparat de Nono cu ajutorul Îngerului, căţeaua Fetiţa îi naşte pe urmaşii Alburimii Sale, iar Întâmplare, Nono şi Vasile realizează din povestirile Abjectelor că fosta lor stăpână fusese ucisă cu sânge rece chiar de nopotul acesteia, Conţopistul.

Probabil vă imaginaţi deja că romanul vă oferă o perspectivă originală şi o posibilă variantă pentru viaţa secretă a animalelor fără stăpân. Într-adevăr, aflam din povestirile maidanezului Vasile de ce nu este înţelept să ai încredere în oameni, chiar dacă par binevoitori şi îţi oferă mâncare şi un preş pe care să dormi. Aflăm din istoria glorioasă dar tristă a fostului câine militar, Întâmplare, cum oamenii pe care îi salvezi de la moarte se descotorosesc de tine când orbeşti şi nu le mai eşti folositor. Mai aflăm cum pisicile de rasă sunt date afară din casă fără milă când stăpâna lor, care le adusese de la Paris şi le hrănise cu delicatese, moare subit şi cum maidanezi precum Alburimea Sa ştiu să şantajeze emoţional oamenii pentru a obţine mâncare pentru ei şi semenii lor. Aflăm chiar şi cum se naşte un ursuleţ se pluş şi care sunt fricile şi trăirile celorlalte animale de pluş din rafturile magazinelor.

Însă latura cea mai savuroasă a cărţii nu este perspectiva noastră asupra vieţii animalelor, ci perspectiva lor asupra lumii noastre. Oamenii fac multe lucruri inexplicabile pentru animale, cum ar fi să bage în gură nişte beţişoare albe dintr-un pachet dreptunghiular, şi să le dea foc. Sau să ţină în casă un dulap alb, plin cu mâncare şi zăpadă. Sau să îşi ghideze mereu viaţa după şarpele veninos cu două limbi, care le spune timpul. Sau să accepte telefonul ca pe un membru al familiei care dictează atmosfera casei, dându-le veşti bune sau veşti proaste. Toate aceste observaţii sunt făcute de Nono şi prietenii săi cu o candoare înduioşătoare şi plină de umor. Reprezentativ pentru obiectivitatea inocentă cu care văd ei lumea oamenilor, este următorul paragraf:

‚Nu ştiu de unde îşi iau oamenii mari oameni mici, dar au mare grijă de ei, să nu cadă, să nu plângă. […] Ăia care sunt mai mici strigă la cei care sunt mai mari „mama” şi vorbesc o altă limbă decât a noastră […]. Oamenii mici sunt cei mai importanţi. Cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai importanţi. […] Adevăraţii stăpâni ai lumii sunt cei mici, că li se îndeplinesc toate dorinţele. […] O vreme am fost convins că în limba lor “mama” înseamnă “vreau”, fiindcă l-am auzit pe unul spunând “Mama, ulsu cale tlicotează” şi Gina, o ursoaică albă cu şorţ de dantelă, n-a mai avut răgaz nici să-şi ia rămas bun…’ (pag. 27-28)

Pe lângă jalea pe care o veţi simţi când mingea de volei Wilson este sfâşiată de doi maidanezi care voiau să vadă ce are Wilson în cap şi bucuria contagioasă pe care v-o va transmite Nono când o repară cu ajutorul Îngerului, pe lângă duioşia cu care îl veţi privi pe câinele orb Întâmplare care îl roagă pe Wilson să intermedieze vindecarea ochilor săi de către extratereştri şi tristeţea pe care o veţi simţi alături de Nono, ursuleţul de pluş, care nu poate să zâmbescă din cauza cusăturilor, veţi vedea propria viaţă şi propria casă cu alţi ochi după ce veţi citi Nono. Şi în special, vă veţi uita altfel la jucăriile de pluş din casă, dacă le mai aveţi. Iar dacă nu, cu siguranţă veţi ciuli urechile în raionul de jucării, parcă aşteptându-vă să auziţi pluşurile şuşotind.

Și, pentru că aș vrea să vă stârnesc și mai mult curiozitatea, vă mai spun că blogul Renatei Carageani a fost premiat în 2010 la concursul Luciei Verona, Blog de Blog şi că după Nono a mai publicat un roman la , numit Micul Chagall.

surse foto: aici

 

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andreea Tănase

Andreea Tănase
Vice-președinte și Director de Programe sociale al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, Andreea a fost premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC, Proză scurtă) și a câștigat Premiul Revistei SemneBune în acelaşi an. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.