Mario Vargas Llosa – Eroul discret

Multă vreme am spus că Mario Vargas Llosa se află într-un ipotetic top 5 al scriitorilor preferaţi de mine. Şi îl numesc ipotetic pentru că nu prea fac astfel de topuri. Totuşi, în ultimii ani, plăcerea pe care o simţeam când începeam un roman al său şi mă pierdeam în el s-a tot diminuat. Şi am simţit asta foarte puternic citind cel mai recent roman al său, Eroul discret. Pe de o parte, îmi pare că stilul este tot mai puţin prezent în scrisul lui Mario Vargas Llosa, iar eroii, de data aceasta, sunt prea comuni, prea telenovelistici. Presupun că este efectul implicării lui în lupta cu sistemele, în preocuparea pentru lumea imediată, pentru ceea ce se întâmplă rău în ţara lui natală… Am impresia că scriitorul peruan nu mai reuşeşte să se detaşeze suficient de lumea reală, astfel încât să creeze cu adevărat simboluri, să imagineze mai mult, să treacă graniţa înspre poveste.

Aşa cum ne-a obişnuit – a devenit un fel de marcă a sa -, întâmplările sunt dispuse pe două planuri care alunecă paralel o vreme, după care, în mod neaşteptat (sau nu) interferează. Pe de o parte, avem un bogătaş din Lima, care decide să-şi pedepsească moştenitorii nerecunoscători şi se căsătoreşte cu servitoarea, iar de cealaltă parte, un afacerist din Piura, care îşi construieşte destinul singur, fără ajutorul nimănui, dar care se loveşte de corupţie şi de şantaj. Fundalul îl constituie un Peru contemporan, nu doar modernizat şi cu o lume bogată, ci şi afectat de structuri mafiote, de corupţie şi de violenţă. Acestea din urmă sunt, pobabil, echivalentul dictaturilor militare din romanele sale mai vechi, iar cele două personaje principale din acest roman sunt eroii discreţi, eroii care, în felul lor, se opun întruchipărilor puterii personale sau politice, care nu aduc cu ele nimic bun.

Nu spun că nu este o poveste de citit. Are de toate, scene comice, scene groteşti, scene siropoase, scene de acţiune… Şi, chiar dacă nu de la început, se întrevăd pe parcurs temele la care se face referire: lupta dintre sistemele de valori, conflictul dintre generaţii, puterea şi corupţia, presa şi puterea ei de manipulare şi multe altele. Spun doar că pe mine nu m-a prins suficient stilul din acest roman, fraza sigură, dar cumva seacă şi senzaţia de acută ancorare în cotidian. Parcă e prea moralizator, prea militant. Şi nici personajele nu sunt cu adevărat nişte răzvrătiţi. Lucru foarte veridic, de altfel, pentru că ei sfidează nişte convenţii sociale, nu se luptă cu un sistem, de exemplu. Adică, oarecum, prea sunt oameni obişnuiţi. Cred că aşteptările mele au fost prea mari. Sau poate că ne-am obişnuit cu un anumit tip de erou literar şi e greu de acceptat faptul că eroii pot fi şi discreţi.

Acum câţiva ani, am avut o discuţie cu nişte prieteni, o reproduc cu aproximaţie:

(eu) Nu mai găseşti o carte cu şi despre oameni normali. Nu mai scrie nimeni despre normalitate.
(un prieten) Păi cele cu oameni normali se cheamă documentare.
(o prietenă) Oamenii normali sunt plictisitori. Ce să scrii despre ei?

Ce ar mai fi de spus? Cumpăraţi cartea, formaţi-vă o părere şi mai vorbim apoi.

Autor: Mario Vargas Llosa

Editura: Humanitas

Traducător: Marin Mălaicu-Hondrari

Anul apariţiei: 2013

Număr de pagini: 336

ISBN: 978-973-50-4263-9

Preţ: 37 lei