O surprinzătoare incursiune în antropofagie din Antichitate până în zilele noastre
Mărturisesc că e a doua carte care ține de domeniul antropologiei și care m-a fascinat citind-o. Prima e volumul Tropice Triste (1955), a lui C.L.Strauss, carte care nu prea mai e de actualitate. Nu poți să nu te întrebi cât timp și cât studiu e necesar să investești pentru a scrie un asemenea studiu, mai ales pe un subiect care a stârnit dintotdeauna rumoare în rândul omenirii? Nu e o carte care aparține horror-ului; deși se bazează, în unele cazuri, pe speculații, cartea e solid documentată. Pe mine m-a trimis cu gândul la ideea că omul, atunci când e pus în situații limită, reacționează în moduri neprevăzute, care pot periclita viața altui om. Rațiunea rămâne amorțită într-un colț și trimite semnale slabe, lăsând teama să subjuge conștiința și s-o doboare, teamă generată de frica morții. Omul, încă din cele mai vechi timpuri, a evoluat cu această frică insesizabilă până în momentul în care, într-un moment de panică sau într-o situație limită, așa cum veți vedea mai departe, și-a dat seama că poate sfârși oricând, oricum. Că el, cel care își poate construi viața, nu poate controla modul în care aceasta se va termina. Am conchis, citind Istoria canibalismului a lui Manuel Moros Peña, că noi, oamenii, suntem cele mai periculoase ființe umblătoare. Mintea noastră e un abis continuu, neexplorat, iar ceea ce trăim noi în viața de zi cu zi, e doar spuma a ceea ce se ascunde dincolo de cortex.
Canibalismul a făcut ocolul lumii, din stepele Continentului Negru, poalele Anzilor și mările Sudului, până-n Mexic, răspândindu-se prin insulele mici din Pacific până-n Noua Zeelandă. Nici Europa n-a scăpat de această ”plagă”, dar nu mulți au știut asta. Initițial, Columb auzise de la primii indigeni pe care îi descoperise, termenul de ”caribes”, care apoi s-a dezvoltat în ”canibal” și de aici pornește zvonul că antropofagia își are leagănul în Caraibe, că acolo a fost punctul de pornire. Canibalismul a rezistat peste secole din cauza faptului că a fost un subiect tabu pentru occidentalii îngroziți. Băștinașii care își mâncau semenii din pură plăcere sau de dragul tradiției au fost izolați în colțul lor de lume, răspândindu-se în diferite culturi. Există mai multe tipuri de canibalism: cel de supraviețuire, cel ritualic, cel preistoric, cel practicat de războinici și cel patologic. Eu mă voi referi doar asupra primelor două tipuri de canibalism, pe restul le veți descoperi voi achiziționând cartea de aici.
Canibalismul de supraviețuire se referă, întocmai ca și clasificarea sa, la o metodă de a supraviețui. Era practicată des de cei care călătoreau pe mare și rămași fără provizii, plutind în necunoscut. Acest obicei straniu a fost numit de occidentali obiceiul mării. După înfrângerea lui Napoleon, Anglia a restituit Franței câteva dintre coloniile pe care le cucerise, printre acestea fiind și insula Saint-Louis din Senegal. Franța a trimis patru nave către insulă, spre a o trece din nou în stăpânire. Vasele L’Argus, L’Echo, La Loire și La Meduse au pornit pe 17 iunie 1816 sub comanda marchizului Huges Duroy de Chaumareys. La Meduse trebuia să ajungă prima pe insulă, astfel că a lăsat în urmă celelalte vase. S-a rătăcit însă în largul mării până când s-a împotmolit într-un banc de nisip în fața coastei de vest a Africii. Numărul pasagerilor depășea numeric bărcile de salvare. Echipajul a construit o platformă plutitoare pentru a urca pasagerii pe rând și a-i duce pe malul continentului necunoscut, care se afla la mai puțin de o zi depărtare. Pluta s-a stricat și cei 147 de oameni au rămas în mijlocul oceanului cu foarte puține provizii. Căpitanul îi abandonase. Din 147, majoritatea s-au înecat, iar cadavrele lor au fost mâncate de ceilalți. Au fost găsiți doar 10 supraviețuitori care păreau scoși dintr-un film de groază, și asta în doar 13 zile de plutit în derivă. Iată, așadar, un exemplu de situație limită.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Leningradul a fost izolat complet, lăsat pradă foametei și suferinței. Printre oamenii care ajunseseră niște umbre, canibalii își dezvoltaseră propria rețea. Disperarea atinsese cote înalte, astfel că oamenii au început să se vâneze între ei. Poliția sovietică a reușit să-i prindă pe majoritatea. În ciuda condițiilor precare de trai, în lagăre precum Auschwitz, Belzec, Solibor sau Treblinka, foametea nu exista, pentru că deținuții devorau cadavrele celor care nu rezistaseră. Doctorul Josef Mengele, rămas în istorie (ca și atâția alți doctori care serveau nazismul) pentru experimentele inumane aplicate pe deținuții lagărelor, spunea despre Auschwitz-Birkenau: ” Aici se intră pe poartă și se iese pe horn”.
Titus Livius l-a acuzat pe Hannibal, căpetenia cartaginezilor, că și-a obligat oamenii să mănânce carne de om pentru a avea putere în luptă. Mitul antic în care Cronos și-a devorat copiii își are originea în cultul lui Baal, care presupunea, de asemenea, consumarea cărnii de om. Și ritualurile zeilor scandinavi presupuneau sacrificarea oamenilor. Conform legendei, Odin a descoperit secretul înțelepciunii runelor spânzurându-se de Frasinul Cosmic, ca apoi să reînvie. În cinstea lui se spânzurau oameni într-un număr foarte mare.
În Norvegia și Islanda, războinicii berserker se îmbrăcau cu o blană de lup sau de urs pentru a fi pătrunși de spiritul animalelor ucise. Prăpădul pe care acești oameni îl provocau în rândul populației l-a determinat pe regele Erik al Norvegiei să-i interzică în anul 1015, acest trib dispărând complet din peisaj odată cu creștinarea Islandei. Tot de aici provine și mitul omului-lup, asociat mai apoi cu vrăjitoria, asociere întâlnită cu precădere în timpul vânătorii de vrăjitoare (sec. XV-XVII). În Franța, se pare, că au existat mai mult de 30.000 de cazuri de oameni-lup. În zonele Orinoco, Filipine, Chile, Noua Guinee, Polinezia, Amazon, Venezuela și Brazilia, s- au manifestat cele mai multe acte de canibalism, înainte ca civilizația să pătrundă în sânul lor. În unele triburi din miezul Africii se practică încă aceste ritualuri, triburile respective respingând contactul cu populațiile străine. Este dificil să creionezi o hartă a răspândirii canibalismului, autorul Moros- Peña reușind acest lucru consultând nenumărate izvoare istorice sau cărți de specialitate.
Așa cum am spus și la început, cartea este foarte bine documentată (la sfârșit veți găsi imensa bibliografie de care s-a folosit autorul pentru a elabora această lucrare care poate distruge anumite mituri țesute în jurul termenului de ”canibalism”). Ne place sau nu, canibalismul a făcut parte, se pare, din evoluția rasei umane, chiar dacă a depins în mare parte de diferențele geografice și de cele culturale. Mulți exploratori care soseau din Occident în insulele îndepărtate au pierit în stomacul triburilor canibale, pentru că, până la urmă, oricât de canibal ai fi, nu-ți poți trata altfel dușmanul cu cizme din piele care tocmai țopăie de fericire pe nisipul insulei tale cum că a descoperit una dintre multele Americi….decât cu o deosebită gratitudine.
Cartea se poate achiziționa de aici.
Autor: Manuel Moros Peña
Editura: Corint
ISBN: 978-973-135-444-6
Nr. pagini: 368
An apariție: 2009
Traducător: Andreea-Corina Pleșoianu
Preț: 34,90 lei