La fel cum muzica poate induce stări şi transmite sentimente imposibil de transcris în cuvinte, cele cinci poveşti ale lui Kazuo Ishiguro creează o atmosferă aparte pe care este dificil să o captezi într-o cronică a cărţii. Senzaţia asociată fiecărei poveşti din micuţul volum “Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg” se insinuează subtil, ca notele muzicale atinse pentru o fracţiune de secunde pentru a se îmbina mai apoi cu notele de după ele într-o armonie ce constituie un tot unitar şi pe care o percepem drept “melodie”. În urma lecturii colecţiei de cinci proze scurte, rămâi cu o impresie delicată, abia conturată, fără a exista nimic pe care să poţi pune cu certitudine degetul şi să îl numeşti drept declanşatorul stării respective.
Cu o capacitate specială, Ishiguro reuşeşte să spună poveşti banale într-o manieră care te face să rămâi hipnotizat şi să exclami “wow” după lectura lor. Dacă priveşti retrospectiv şi încerci să diseci ceea ce tocmai ai citit, vei ajunge la concluzia că nu este vorba despre nimic ieşit din comun. Întâmplările sunt simple decupaje din viaţa cotidiană a unor oameni mai mult sau mai puţin obişnuiţi (aşa cum fiecare om este mai mult sau mai puţin obişnuit). Rămâi deci intrigat de numărul de magie prin care Ishiguro a reuşit să facă ceva atât de banal să te fascineze. Probabil că tocmai în transmiterea acestor emoţii inefabile stă talentul unui mare scriitor.
Înainte să se dedice scrisului, Kazuo Ishiguro dorea să devină muzician şi cânta la pian şi chitară. Aşadar, tematica muzicală ce uneşte povestirile din “Nocturne” nu este întâmplătoare. Atmosfera melancolică, tipică scrierilor lui Ishiguro, se regăseşte în toate cele cinci proze din volum, dar ea nu este la fel de acută precum în “Să nu ma părăseşti” (“Never let me go”), de exemplu. Avem de a face, mai degrabă, cu o senzaţie care pluteşte în aer, dar care nu se aşează niciodată la nivelul solului.
Regretele personajelor din fiecare povestire le urmăresc pe acestea mulţi ani după momentul în care ar mai fi putut face ceva pentru a-şi schimba destinul. De fiecare dată, avem acces la lumea ficţională creată de Ishiguro printr-un narator care relatează la persoana I întâmplările în stilul confesional, intim şi delicat cu care ne-a obişnuit deja autorul în cărţile sale anterioare. Cele cinci poveşti din volumul “Nocturne” (“Un baladist de altădată”, “Fie ploaie, fie soare”, “Malvern Hills”, “Nocturnă” şi “Violoncelişti”) sunt ca strofele unei melodii, unite de un refren comun: muzica ce aduce împreună din nou destinele unor oameni, dragostea pe care amintirea unei melodii o poate reaprinde, alinarea pe care muzica o poate aduce în momentele disperate sau de cumpănă.
Volumul “Nocturne” este alcătuit printr-o simetrie răsturnată astfel încât în prima povestire (“Un baladist de altădată”) întâlnim un muzician care a lăsat în urmă celebritatea, aflându-se la apusul carierei şi în pragul divorţului, în timp ce în ultima povestire (“Violoncelişti”) figurează un violoncelist la începutul carierei.
Pe lângă tristeţea dominantă, volumul “Nocturne” de Kazuo Ishiguro conţine multe note subtile de umor astfel încât atmosfera melancolică nu este apăsătoare sau dramatică, ci pur şi simplu realistă. O scriere sensibilă, delicată precum adierea unui vânt de început de toamnă.
–
Autor: Kazuo Ishiguro
Titlu: Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg
Editura: Polirom
ISBN: 978-973-46-1435-6
Număr pagini: 300
An apariţie: 2009
Comments are closed.