Ionuț Chiva – Boddah speriat

boddah-speriat_1_fullsizePe Ionuț Chiva l-am descoperit prin liceu, pe când se lansase colecția EGO.PROZĂ a Editurii Polirom, coordonată de Lucian Dan Teodorovici, și cartea lui, 69, fusese printre primele publicate. Am iubit acea colecție, încă o iubesc, și pe atunci am citit cu o pasiune aproape neegalată de nimic, primele 10-20 de volume, iar 69 mi-a rămas cumva în minte peste ani. Era ceva ce nu mai citisem de un român, atâta îndrăzneală, o poveste atât de autentică! La fel mi s-a întâmplat și cu alte volume din colecție, descopeream că se poate scrie și la noi ca „în afară” și eram prins. Nu știam pe atunci ce înseamnă autoficțiunea, nici nu descoperisem mizerabilismul, fracturismul și celelalte curente literare contemporane românești, dar citeam autorii străini care foloseau „pula” în loc de virgulă, care scriau despre sex, droguri, depresie, autodistrugere, prietenie alienată și alte delicii de acest gen și mi se părea fabulos că tinerii noștri autori fac și ei asta.

Chiva a tăcut mulți ani, apoi a publicat o carte destul de atipică de poeme, Instituția moartă a poștei, Editura Casa de Pariuri Literare, 2012, care mi-a plăcut destul de mult, dar tot așteptam să publice proză. Îi urmăream blogul, îi admiram câinii și așteptam. A plecat din țară, pe Facebook mai puțin, a mai fost și Canonul, apoi tăcere. Când am auzit că va publica un volum de povestiri m-am bucurat. Și acum stau cu el în brațe, tocmai l-am citit, se numește Boddah speriat și conține 13 povestiri. Unele mi-au plăcut foarte mult, la unele am râs, altele mi-au dat o stare de nostalgie și vreo câteva nu mi-au zis aproape nimic, dar e normal, foarte greu să îmi placă chiar tot. Dar, per total, acest volum este unul despre care am numai cuvinte bune și asta nu pentru că mi-a plăcut pe vremuri 69, fiindcă se întâmplă ca unele cărți ale unui autor să-mi placă și altele să mă dezamăgească. Nu există doar literatură bună și chiar și autorii mei preferați mai scriu cărți proaste. Și Murakami are o carte slabă rău. Dar să nu mai divaghez, fiindcă volumul de povestiri al lui Ionuț Chiva este o lectură mai mult decât antrenantă și una din povestiri am citit-o chiar de două ori, imediat ce am terminat volumul am reluat-o. Știe să scrie și subiectele sale sunt pe gustul meu și cred că acest „eu” poate fi extrapolat și pot spune că cei de o vârstă cu mine, care ascultă un fel de muzică și iubesc câinii, sunt mai singuratici și  antisistem vor citi cu drag volumul acesta.

Despre Boddah am aflat, pe Urban Dictionary: ”The imaginary friend of Kurt Cobain, lead singer and guitarist for Nirvana. When Kurt was a kid, he was the prime suspect for the torture of his neighbor’s cat, but when asked about it he said that Boddah did it. Also, Kurt Cobain never wrote a suicide note to Boddah, or any suicide note for that matter. If you were to read into it, the suicide note had no mention of him killing himself or anything about suicide until the end, but the end had a different handwriting than Kurt’s. Also, Courtney Love was found with handwriting samples of Kurt’s and what looked like practice hand writing of hers that matched that of the suicide note. Also, how is someone with that much heroin in their system supposed to be able to have the coordination to pull a shotgun trigger with their foot with their shoe on? MURDER!” , dar în cartea lui Ionuț Chiva nu are nicio legătură cu asta. Boddah speriat este o povestire a la Philip K. Dick, acel scriitor bizar, ars de droguri, a cărui minte m-a fascinat încă din copilărie, și povestirea lui Chiva mi-a dat fix aceeași stare pe care mi-o dau poveștile lui Dick. Cele mai multe povestiri sunt cumva interconectate și ai impresia că citești mai degrabă un roman fragmentat/fragmentar, care nu ține cont de cronologii și își permite să sară peste timp, fără să se termine, fără să se epuizeze și acest lucru mi-a plăcut.

Chiva a comis și aici o autoficțiune de toată frumusețea. Se îmbină povești autentice din viața lui cu povești din viețile celor cu care a crescut, din viața femeilor cu care a făcut sex, din viețile celor cu care a băut bere sau cu care s-a bătut. Nu știi ce e autentic și ce nu, dar nici nu contează, atâta timp cât povestirea curge, – Si când gândesc la viața-mi, îmi pare ca ea cură/ Încet repovestită de o străină gură,/Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost./Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi țin la el urechea și râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine?…/Parc-am murit de mult (Melancolie) – Nu știu dacă îi place Eminescu, dar la un moment dat face o referință la aceste versuri și le-am reluat aici pe toate tocmai pentru că mi-a părut că, intr-un fel, în jurul ideii din această poezie eminesciană se învârte volumul.

Despre ce scrie Ionuț Chiva? Despre copilăria în care toate erau încă posibile, copii o ardeau cool, se băteau, jucau mingea, se îndrăgosteau de fetițe (în Dragostea m-a chiva 4părăsit la 12 ani) , „îi luau la pulă” pe cei mai ciudăței (povestirea Reparație), despre familie, frăție ( Doi băieți buni), despre relații alienate, sex, semi ratare, joburi, aspirații distruse, gânduri de scris, de făcut literatură și despre realizarea faptului că, ajuns la o vârstă, nici copt complet, dar nici tânăr, realizezi că ești captiv într-o viață care parcă nu e a ta, parcă nu așa ar fi trebuit să fie, dar te împaci cu ideea și continui să trăiești, te agăți de ce mai ai, construiești în jurul acelor lucruri, pici, te ridici, o arzi puber o noapte, te îmbeți, vomiți, te faci de rahat, te bați și apoi, a doua zi, își dai seama că aia e viața și keep on breathing (ca în povestirile În anul morții, Vorbește Alex, Munca ne-a mâncat tinerețea și asta e ce am muncit sau în Micuța lucrează). Despre câini Chiva scrie aproape în fiecare povestire, lucru care m-a făcut să mă apropii și mai mult de cartea sa, dar cel puțin două povestiri sunt dedicate câinilor Sașa și Adonis (Liniștea și lumina, Ahil Peleianul, viața sa și o mare parte din Reparație) și am recunoscut în el adevăratul iubitor de câini, cel care pătrunde sufletul (o să ziceți că nu au suflet, dar eu cred că au) canin.

Povestirile care nu prea mi-au spus mare lucru, dar care totuși nu mi-au displăcut complet, adică am găsit chestii mișto în ele sunt: Un bar în care merg și n-o să mai merg și Supărarea, care sunt proze vag a la Hemingway și/sau Faulkner, cu personaje ușor paranoice și cu puțin violente, care se afla într-o perioadă extrem de fragilă a vieții lor și mici întâmplări, banale, le dau lumea peste cap, sunt bomboana de pe colivă. Nu sunt rele, mai ales Supărarea, dar nu sunt nici la fel de bune ca celelalte. Povestirea care chiar nu mi-a zis nimic și nici nu știu prea bine despre ce, fiindcă pare un trip, o reluare obsesivă a unor patternuri și gânduri este chiar cea care închide volumul, Fiica diplomatului. E scrisă bine, într-un stil diferit de celalalte, dar nu m-a prins absolut deloc.

Dar volumul este refershing, mișto, de citit și recitit, scris degajat, fără pretenții, fără înflorituri, fără snobisme, real life, angoase reale și foarte tineresc ca stil și ca teme, așadar nu ezitați, dacă îl vedeți, luați-l. Bine ai revenit, Ionuț Chiva!

(foto)

Boddah speriat

AUTOR: Ionut Chiva
COLECTIE: EGO. PROZA
PRET:
24.95 RON
DOMENIU: Literatura romana
ANUL APARITIEI: 2014
NUMAR PAGINI: 224
FORMAT: 130×200

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.