„Igiena asasinului” de Amelie Nothomb

igiena-asasinului-ec56Dacă am admirat vreodată ceva, simplitatea este fruntașă. Întotdeauna mi-au plăcut lucrurile simple. Și asta nu din comoditate. Deși mi-am dorit mereu să fiu comodă, însă împrejurările și-au făcut de cap, nepermițându-mi răgaz. Superficială totuși am fost de multe ori. Îi cert pe cei din jur când mă acuză, asta fiindcă ei nu știu cum e să pui fie și o fărâmă de suflet zgâlţâit în lucrul de zi cu zi care-ți și face adevărată placere. Totuși, în categoriile lucrurilor simple n-au intrat lucruri pe care și cei din jur le găsesc așa, de la zâmbetul primului contact cu realitatea la întreg universul kafkian…. de la primele îmbrățișări la nebunia lui Gogol… de la (ne)lămuririle hegeliene la somniferul care-l prezintă stilul kantian (cel puțin când mă lovește insomnia, dacă iau critica rațiunii pure-n brațe, după cinci pagini adorm, nu glumă), șamd. Simplitatea nu obișnuiește să aibă gust de stătut. În plus, dacă te vei înarma cu multă voie bună tot slabe sunt șansele de a o atinge. Nu joacă leapșa, nu trântește cu tine, nu-ți urează o zi bună.  Simplitatea mai degrabă e o femeie care își neagă condiția, care mănâncă ciocolată albă și dansează fără să știe cum. Sare-n bălți și adoră ploile. Simplitatea ascultă Cat Stevens și i se pare că wild world e destul de veselă. Simplitatea nu poartă ochelari de soare, nu se găsește în magazinele mari ci se scaldă sub apus. Se hrănește cu primele raze ale soareluri și apoi își frânge genunchii pe câmpii prea vii. Simplitatea nu-i la modă, nu-i depresie generată de ipohondrie. Știe să râdă. Dar nu e zgomotoasă. Face un aluat extraordinar jucându-se cu toate stările pe care le ai și nu te uită niciodată. Obișnuim să o căutăm cu disperare. Aici greșim. Simplitatea e-n fiecare dintre noi. O bolnavă incurabilă de viață, pe care încercăm cât putem s-o mascăm. Și cum am început să înlocuiesc mâncarea prăjită cu literatură, să vă povestesc și altele, căci am căpătat drag de Amelie Nothomb. Nici nu-mi amintesc dacă am zis bogdaproste. Deși cu memoria am început să stau bine. Am văzut că unii o găsesc prea simplă, și din cauza asta o cataloghează drept „eh, bună de făcut cadou”. Nene, mie dă-mi cărți complicate scrise simplu, abia atunci mă prinzi. Am refuzat întotdeauna stilul pompos. Obișnuiam să decapitez în minte pagini întregi din romane,  mai rămâneam cu un sfert, singurul care-mi motiva trecerea orelor. Revenind la Nothomb, Igiena asasinului. Cărțulia-i de debut. La început mi s-a părut că are o tentă misogină. Încă din primele rânduri ni se prezintă un boșorog, un scriior exceptional, laureat al Premiului Nobel, cu peste 20 de cărți publicate, Pretextat Tach, care află că suferă de boala asasinilor, mai precis un soi de cancer rar. Nu-i o figură ușor de îndrăgit. A scris timp de 23 de ani continuu. După care s-a oprit. Misogin, rasist, obez, ei bine trei cuvinte care-l descriu perfect. Dat fiind faptul că mai are două luni de trăit, acordă o serie de interviuri, amuzându-se copios pe seama jurnaliștilor, umilindu-i pe cei din urmă. Ca și în Acid sulfuric este criticat consumerismul, atacată media, se ironizează jurnalismul. Cinismul  bătrânului de 83 de ani față de cei din urmă dovedește modul în care se practică acest jurnalism ori ce a mai rămas din el, accentuându-se incultura, încercând să iei interviuri fără să fi citit operele autorului te pune într-o stuație ridicolă. O carte despre literatură, o carte în care sunt puși la colț cititorii de duzină, cititorii adevărați deveniți o specie rară, căci oamenii citesc fără să priceapă, citesc dând dovadă de superficialitate, iar alții cumpără cărți deși nu le deschid niciodată. Interesantă, ajungând strigătoare la cer pentru ultima jurnalistă care îi va veni de hac, este concepția lui Tach despre iubire. El considerând că femeile odată ce ating pubertatea nu mai duc o viață.

Deja putem vorbi despre neviață. Asfel într-unul dintre romane își mărturisește actul de bunătate, de iubire, pe care Nina (jurnalista) îl descoperise cu ceva timp în urmă. Crima comisă la 17 ani. Dat fiind că publicul nu mai citește sau dacă citește nu o face cu atenție a trecut o viață de om până să își dea seama cineva. Faptul că Nina, femeie fiind, reușește să dezlege enigma, să pună cap la cap întreaga viață a scriitorului, schimbă lucrurile. O carte bine scrisă. O carte despre iubire dincolo de viață și de moarte. O confesiune a unei crime, punându-se accentul pe de ce și nu pe ce. O carte citită dinr-o răsuflare, ironia aflându-se la mama ei acasă. O carte pe care o recomand.

Editura: Polirom
Preț: 9,99 ron
Anul apariției: 2009

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Bianca Dobrescu

Avatar
Studiază filosofia, scrie poezie, este efervescentă și o cititoare împătimită. A fost premiată la Concursul IDC în 2011 este și activistă culturală. A debutat cu poezie la Ed. Grinta în volumul „Toamna asta citim Kafka” (2012). Face jurnalism economic și cultural. Nu-i plac mușchii și lichelele.