Grupaj de poeme Ofelia Prodan

10511179_805967779447782_6969167355543407788_n

Tudor

filmul

o să vină repede şi al treilea dintre noi
vezi tu, Tudore, ne ştim poate prea bine
carcasa noastră încă rezistă, metalul încă străluceşte
însă e ultimul lucru la care noi trei
ne vom gândi atunci, muşuroaie de furnici
vor răsări în ochii noştri curioşi, soarele se va întuneca
blândule Tudor, tu care bei cu noi doar vin roşu
şi nu verşi o picătură pentru cei plecaţi
n-au trebuinţă, spui tu, gândul meu le face
mult mai mult bine
blândule Tudor, te aşteptăm în văgăuna de sub pământul
greu, să vii plutind peste oraşe şi poduri cu sticla ta de vin roşu
la piept
dă-o dracu de moarte, cine mai stă
să se gândească la lucruri inutile
tu ştii că ne vom strânge toţi trei şi o să
facem cel mai frumos film, se vor strânge locuitorii
de sub pământul greu, nişte figuranţi de treabă
îi vom plăti bine, dar ei vor refuza banii
ce să facem cu banii, noi vrem din vinul roşu
al blândului Tudor, cel care vine plutind
aşa o să vină cel de-al treilea dintre noi
ce lucru măreţ şi filmul acesta
ne distruge creierul de patru ani de zile
ne roade până şi carcasa
hai Tudore, desfă sticla aia odată

 

bătrânul

ai să vezi ce simplu şi bine se aşează lucrurile
acestea aşa de parcă tu le-ai gândit
şopti mai mult pentru sine bătrânul
şi îi sclipeau ochii blânzi în lumina brichetei
fumul i se încolăcise ca un nimb
în jurul capului
pielea feţei i se strângea se mumifica
sub ochii noştri plictisiţi
însă noi ne vedeam de treaba noastră
noi beam râdeam şi povesteam
tare ne mai plăcea să ne imaginăm
cum am vrea să murim
şi aveam nu glumă tot felul de idei
ciudate trăsnite
mi-aduc aminte că unul dintre noi vroia să moară
în timp ce-i jura miresei iubire veşnică
sub ochii preotului şi ai nuntaşilor cheflii
îmi aduc aminte că ameţit de băutură
l-am căutat atunci cu privirea peste masă
pe bătrân
vroiam să-i spun chiar aşa
bătrâne eu aş vrea să crăp dracului odată în somn
să nu-mi spui că simplu se aşează lucrurile
nu cred o iotă auzi bătrâne
şi brusc am încremenit căci bătrânul era acum
cu totul şi cu totul din piatră
o piatră dură şi rece cum e granitul

întâlnirea

în noaptea dinaintea întâlnirii ne-am rezemat toţi
trei de zidul alb, scrâşneam din dinţi
era doamne un frig şi-un întuneric de parcă
se crăpase uşa morţilor, noi doi eram unul în sufletul celuilalt
numai Tudor era cu fruntea în pământ ca unul
ce se pierduse înainte de vreme
însă mohorala îi dădea un aer din lumea cea de dincolo
îşi descheie cămaşa apoi pieptul apoi coastele
ce dracu faci, Tudore, am urlat amândoi
şi deodată ne izbi pe feţele reci sângele lui negru cald
se topea Tudor sub ochii noştri
în venele lui nu mai rămăsese decât ţărâna
era omul pământului şi aşa cu totul înnoit
ne spuse voi staţi aici ca proştii
el nu o să vină niciodată, ca voi prost am fost şi eu
dar eu o să plec cu primul tren
poate să fie şi mărfar, eu plec căci sunt sătul
ca de moarte, ca de o nevastă tântă pe care
o tăvăleşti de parcă ai tăvăli o iapă
apoi Tudor şi-a aprins o ţigară, a plecat liniştit
şi era doamne în noaptea dinaintea marii întâlniri
şi a fost totul doamne precum ne-a zis Tudor

fata de cinşpe

fata de cinşpe trage să moară
nu prea era frumoasă, asta contează tâmpitule
a spus Tudor ca şi cum ar fi rostit o moliftă
scândurile sicriului erau la uşa blocului
i-au zis părinţii fetei că trebuie să-i ia măsura
şi fata a stat fără să zică nimic
doar faţa ei era din ce în ce mai palidă
Tudor avea lacrimi în ochii înfundaţi
s-a întors spre noi apoi a început să cânte o melodie
din aia ca pe la nunţi
se oprea mai trăgea o duşcă din vinul lui roşu
apoi cânta şi mai straşnic
ai fi zis că e un taraf plătit regeşte
trupul lui tremura ca la apucaţi
faţa fetei se lumina ochii îi străluceau de febră
sau de dorul lui Tudor pe care nimeni
n-apucase să-l iubească aşa

femeia din copac

treci mai departe nu contează zidul ăsta gros
se dărâmă la cea mai mică suflare
inima mea strânge cheaguri negre
numai dorul pentru casa din pădure din munţi
unde florile miros mereu ca primăvara şi
pământul e reavăn răscolit
mă mai ţine ăste trei zile treaz
numai gândul că acolo ar fi putut locui Tudor
din când în când
şi atunci ar fi venit voios cu vinul cel roşu
şi dacia aia gri cu bordul crăpat
dar atunci să vezi veselie prăpăd
vorbim toată noaptea şi bem
şi vorbim şi bem şi iar vorbim
fără să ne mai săturăm
ne aducem aminte de femeia care a ieşit
dintr-un copac
aşa goală cu părul lung negru peste sâni
avea coapsele uriaşe strânse straşnic
de-am luat-o cu noi
şi n-a vrut în ruptul capului să pună
o haină pe ea
a stat goală aşa cu noi toată noaptea
n-a scos o vorbă
doar zâmbea pierdută
dimineaţa ne-am trezit şi nu mai era nicăieri
doar părul ei negru învelise toată casa

călătoria

nu mai găsim nicăieri loc unde să ne odihnim
cutreierăm pe sub străzi şi oraşe
de când furtuna cumplită a trecut peste noi
iar noi eram din ce în ce mai grei şi mai goi
trupurile noastre erau din ceară neagră
aerul căpătase miros de pământ
nu mai aveam chef de nimic
ţigările le aruncasem
Tudor mergea cocoşat şi vinul cel roşu
se scurgea din sticla lui
însă sticla nu se golea niciodată
mergeam fără să ne oprim
fără să ştim unde
hainele ni se topiseră
trupurile noastre negre luceau în lumina lunii
şi vântul bătea puternic şi ploua întruna
şi noi mergeam goi pe sub lume
şi n-am găsit loc pentru odihnă
doar o crâşmă prăpădită lângă un oraş mare
unde o chelneriţă grasă ne-a spus
cu o voce subţire prefăcută că
nu mai găsiţi locuri aici
încercaţi peste un an
cum de nu ştiaţi că nu mai sunt locuri
s-a mirat ea şi ne-a întors fundul mare şi pietros
pe care Tudor l-a ciupit iute şi a râs

ultima noapte

începuse în ultima noapte un vânt rece
să bată dinspre câmp şi
mii de lumini se aprindeau în oraşul cel mare
era timpul să ne revedem
să spunem din nou poveşti să râdem şi să ne privim
în ochi pentru ultima dată
şi fiecare să plece unde o vrea fără să se uite
înapoi fără să-i pese de ce-o fi
cam aşa cădea de pe frunţile noastre ceaţa
venise cu noi odată o ţigancă scofâlcită îmbrăcată
în negru care ştia a ghici
s-a dat bine pe lângă noi
am cinstit-o cu vinul cel roşu
i-am dat nişte parale
dar nu prea ascultam ce spunea ea acolo
de fapt ce ne păsa nouă de bolboroselile ei
despre o fată tânără care cică ne aşteaptă cu drag
într-o casă pe câmp
de acolo de unde bate vântul cel rece
noi i-am zis ţiganco te-am omenit acum lasă-ne
dar ea se ţinea de noi şi se tot ruga înfierbântată
să ne ducem repede acolo
cât mai repede până nu e târziu
încât am plecat de nebuni în ultima noapte pe câmp
am găsit casa şi acolo era o bătrână înaltă subţire
cu părul lung înspicat care zâmbea straniu
ne-a dat să mâncăm şi ne-a spus şoptit
mult v-a luat până să veniţi aici
şi atunci am văzut că avea ochii mari luminoşi ca
ai unei fete tinere

crucea de lemn

când am scos cu unghiile din pământ crucea de lemn
ne-au năpădit ca un roi de viespi întărâtate
flash-uri cu Tudor alunecând pe sub străzi
cu un trabuc între dinţii ascuţiţi şi albi ca ai fiarelor
cu haina lungă mirosind a sudoare
cu părul negru încleiat atârnându-i pe umeri
nu putem arunca crucea asta, am încercat să râdem
ne era tare dor de vinul roşu al lui Tudor
încă de când se hotărâse să se îngroape de viu
iar noi eram atât de beţi încât am râs ne plezneau
burţile hohotele se spărgeau în aer, acum ne ies din
gurile acre doar icnete
şi blândul Tudor uitat de nevasta unsuroasă de copii şi de noi
a luat lopata sub ochii noştri a săpat repede o groapă
s-a întins în ea cu mâinile încrucişate pe sticla aia de vin
de la pieptul lui şi ne-a zis cu o voce aspră
acum aruncaţi pământ peste mine
şi noi râdeam şi noi aruncam pământ când cu lopata când cu pumnii
apoi am bătătorit pământul cu picioarele
ne-am întins acolo
şi de atunci am căzut amândoi într-un somn greu

vocea

ne uităm la mâini în lumina rece a neoanelor
şi parcă se transformă în şerpi
care despică tavanul alb cu trupurile lor
subţiri agitate
suntem bine închişi aici în camera
de spital pe cele două paturi reci
aproape îmbălsămaţi în mirosul de formol
privim cu ochii stinşi prin despicătura
din tavan şi vedem chipul blând al lui Tudor
zâmbind ciudat şi mii de voci ne răsună
deodată în ţestele rase
cearşafurile se umezesc de urină
căci desluşim clar vocea lui Tudor
tare dor îmi este de voi
spune Tudor şi vocile repetă de o mie de ori
tare dor îmi este de voi
sunt un om fericit cu o nevastă frumoasă şi copii
aici am o casă din lemn verde
locuim doar noi şi este bine şi este linişte
veniţi că vă aştept cu vinul cel roşu
şi Tudor dispăru
tavanul era alb lumina rece a neoanelor ne intra
prin ochi în oase şi trupurile noastre
se moleşeau de parcă
cineva ne-ar fi dat un sedativ puternic
şi nu mai ştiam dacă îl visasem sau nu pe Tudor
simţeam doar urina caldă sub noi

(obligată şi de prenume!) practică o tăioasă incizie în propria conştiinţă. Poemele sale au miros reavăn de mormânt. Nici Ileana Mălăncioiu, nici Mariana Marin, dintre poetele anterioare, nu reuşiseră să scrijelească texte atât de sumbre, cu o atmosferă atât de apăsătoare. Tudor, cel dispărut, îi cheamă parcă pe toţi dincolo, iar întâlnirea are loc, căci, odată ce moartea devine evidenţă de necontestat, ea se transformă în unică certitudine a fiinţei. Întreaga devine un „discurs împotriva morţii”. deschide o breşă între cel dispărut şi cei care îşi duc, aici, durerea: „era doamne un frig şi-un întuneric de parcă/ se crăpase uşa morţilor, noi doi eram unul în sufletul celuilalt/ numai Tudor era cu fruntea în pământ ca unul/ ce se pierduse înainte de vreme”. Însă tot prin asemenea riscante sfidări ale evidenţei, prin astfel de forţări ale realităţii crude pe care poezia le facilitează se ajunge la înţelegerea faptului că, deşi există „zidul ăsta gros” între viaţă şi moarte, el nu e impenetrabil. Când totul se mută în conştiinţă, iar aceasta se scurge în , ceva-ceva mai poate fi recuperat.”

(Bogdan Creţu)

 

Din volulumul Invincibili, Editura Vinea, 2008

sursa foto: facebook-ul autoarei

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2882