Dream Theater la Bucureşti – mergând în sens aproape trigonometric

O scurtă istorie personală cu

 

dreamtheater-bucharest

au poposit pentru prima dată în România în anul 2002, la Arenele Romane din Bucureşti. Din motive de vârstă, nu aveam decât 15 ani, nu am reuşit să ajung la acel concert. Pentru generaţia selfie ar putea să pară ciudat, însă un adolescent nu face întotdeauna ce îl taie capul. Asta cel puţin la nivelul anului 2002, lucrurile e posibil să se mai fi schimbat între timp. Dar să nu divagăm de la subiect. Au urmat ani – cam de prin 2004 – în care pur şi simplu i-am aşteptat pe cei de la Dream Theater fără să fiu sigur că întâlnirea asta se va întâmpla vreodată. Nu îmi plăcea ideea de a merge să-i văd într-o altă ţară. Îmi doream să fiu alături de publicul românesc în momentul în care vor ajunge. Şi, desigur că voiam să îl aud pe James LaBrie pronunţând Bucharest şi nu Sofia, Budapest sau Vienna.

Mai este şi un alt aspect. Am crezut mult timp şi poate că încă mai cred că există o chimie între ascultătorii de muzică progresivă (puţini care vin şi la concerte) din România şi chitara lui John Petrucci, spre exemplu. Sau între Bucureşti şi tobele lui Mike Portnoy, care între timp nu mai face parte din Dream Theater. Credinţa asta o aveam pentru că văzusem de prea multe ori concertul de la Bucureşti, desfăşurat chiar de Ziua Statelor Unite, în 2002. Acel moment rămâne de referinţă pentru videoteca personală şi îl consider esenţial şi pentru modul în care văd astăzi muzica.

Assorted Music Location Shoots

Astfel, atunci când a venit anunţul oficial pentru concertul din 28 iulie 2014 de la Romexpo, primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific cum erau programate turele la muncă în perioada respectivă. Din fericire, eram liber şi nu a mai trebuit să explic nimic nimănui despre acest concert. Nu aş fi simţit deloc nevoia de a răspunde la întrebări precum de ce au piese atât de lungi sau de ce nu apar la televizor înainte de fiecare concert. Asta păţisem, spre exemplu, cu un an în urmă la concertul Roger Waters, desfăşurat tot în Capitală. Problema zilei libere fiind rezolvată, mi-am procurat bilet chiar din primele zile în care s-au pus în vânzare.

Din 12 în 12 ani?

Dream-Theather-Romexpo-Bucuresti-2014-02

Pentru că nu pot merge cu introducerea la nesfârşit, voi spune câteva cuvinte şi despre concert. Prima constatare a fost aceea că numărul spectatorilor a fost extrem de mic, mult sub cât mă aşteptam. Mă gândeam că vor fi în jur de 9.000, dar estimările mele nu depăşesc 4.000. Nu pot să ratez ocazia de a spune că avem foarte mulţi fani Dream Theater de sufragerie, pe care îi auzi spunând că biletele au un preţ piperat. Sau că nu au venit pentru că Mike Mangini nu e Mike Portnoy. Sau alte motive care mai de care mai caraghioase.

E unul din motivele pentru care între concertul de la Arenele Romane şi cel de la Romexpo a existat o punte de 12 ani. O aluzie foarte fină şi de bun simţ, care i-a vizat mai mult pe organizatorii de concerte din România, a venit de la James LaBrie, solistul Dream Theater. Acesta rememora bucuria pe care au trăit-o la concertul din 2002, sperând, la momentul respectiv, la o revenire cât mai rapidă în ţara noastră. Şi au existat destule ocazii în care americanii ar fi putut reveni, trupa americană vizitând adesea Europa de Est.

De la Mangini la Portnoy, sau mergând în sens aproape trigonometric

Turneul Along For the Ride – An Evening With Dream Theater Tour 2014  promovează ultimul album de studio al americanilor, intitulat simplu Dream Theater (2013). Drumul pe care au apucat-o ,după plecarea lui Mike Portnoy, este unul contradictoriu. Poate fi văzut atât ca o abordare mai agresivă a muzicii progresive, cât şi ca deschidere către un public mai tânăr, care nu este familiarizat cu structurile complexe şi cu sonorităţile băieţilor şcoliţi la Colegiul Muzical Berklee. Aşa se naşte de exemplu piesa The enemy inside, o melodie destul de uşor digerabilă, ce abordează problema sechelelor pe care le lasă războiul asupra soldaţilor din teatrele de operaţii. De altfel, aceasta este şi piesa care a deschis concertul de la Bucureşti.

Din fericire, ultimul album nu merge numai pe astfel de idei. Piese precum Enigma Machine şi Illumination Theory îi dau de furcă ascultătorului pasionat de Dream Theater. În plus, cele două piese mai sus enunţate au făcut parte din set list-ul prezentat luni seară (28.07.2014, n.n). Pe lângă piese de pe albumul din 2013, concertul a mai conţinut bucăţi importante de pe albume care au făcut deja istorie în zona metalului progresiv: A Dramatic Turn of Events, 2011 (On the Backs of Angels, Breaking All Illusions), Black Cloud and Silver Linings, 2009 (The Shattered Fortress) Awake, 1994 (Lie, Scarred, Lifting Shadows Off a Dream, Space Dye West, The Mirror ), dar şi de pe cel mai cunoscut album al grupului american, Metropolis, part 2: Scenes from a Memory, 1999 (Overture 1928, Strange Déjà Vu, The Dance of Eternity şi Finally Free). De altfel, piesele de pe acest ultim album au încheiat concertul care a început exact la ora înscrisă pe bilet, 20:00. Mai mult, Petrucci and Co. au oferit aproape trei ore de splendoare la Romexpo.

Întregul spart în bucăţi

dream-theater-mike-mangini-andreea-alexandru

La acest nivel, pentru un ascultător fin de Dream Theater, dar care nu este neapărat un instrumentist măcar aspirant, nu există diferenţe semnificative între tobele lui Mike Portnoy şi cele ale chiar amicului său Mike Mangini. Problemele, dacă pot fi numite aşa, apar la nivel de backing-vocals. Mike Portnoy reuşea să funcţioneze excelent alături de James LaBrie. Stăpânea şi zone apropiate de rap şi hop, făcând din DT o trupă şi mai cosmopolită decât te aştepţi la prima vedere.

John Petrucci nu izbuteşte să suplinească mereu această problemă, iar interpretarea live a unor piese suferă din acest punct de vedere. I-am simţit foarte mult lipsa lui Mike pe Finally Free spre exemplu. Acesta poate fi şi motivul pentru care nu au cântat şi Home, piesă cu care cuceriseră definitiv publicul de la Arenele Romane în 2002. În plus, familia Dream Theater îi duce lipsa simpaticului toboşar. Despre aceste lucruri puteţi afla mai multe urmărind documentarele postate şi pe youtube. Dar nu e cazul să devenim nostalgici. Dacă nu aţi fost la concert puteţi vedea audiţiile pentru toboşari date de Dream Theater în 2010. Ele vă vor convinge deplin. Mangini a fost fabulos la Bucureşti, nici nu mă gândeam că va fi altfel.

Galerie_foto_Dream_Theater_la__pg4twXifZ

Despre Jordan Rudess, omul responsabil cu clapele, nu pot avea decât cuvinte de laudă. La cei 57 de ani ai săi, dezvoltă o energie demenţială, însoţită de stăpânirea perfectă a tehnicii în regim de viteză. Foarte charismatic, a luat în două rânduri clapele mobile pentru a se hrăni cu energia publicului. Mă întrebam de unde vine atâta vigoare la această vârstă, în condiţiile în care tânărul cronicar de 27 de ani anchilozase după vreo două ore. Din păcate/fericire nu cred că Rudess acordă interviuri pentru reviste de wellness ca să aflăm secretul. sau poate că nu există niciun secret.

dream-theater-concert-bucuresti-2014-5009-600x400

John Myung, simpaticul coreean din Chicago, membru fondator al Dream Theater nu pare să se fi schimbat deloc în  aceşti aproape 30 de ani de Dream Theater. Bassist de primă mână, acesta reuşeşte ca dincolo de timiditate să exploreze nişte zone pe care mintea ascultătorului de rock progressive le caută ani de-a rândul şi de cele mai multe ori nu ajunge să le priceapă întru totul. L-am urmărit foarte atent pe Myung pe toată desfăşurarea spectacolului. Liniştea lui interioară s-a întâlnit mai tot timpul cu furtuna pe care o transmite bass-ul său. Cred că e acel punct de echilibru de care Dream Theater a beneficiat şi în 2010, la plecarea lui Mike Portnoy. Cum ar spune unii, Myung e cheia de boltă în Dream Theater.

 La 51 de ani, James LaBrie este o voce importantă a istoriei rock-ului progresiv. Plecând iniţial dintr-o trupă glam obscură din Canada, Winter Rose, LaBrie a reuşit să contribuie în mod esenţial la succesul Dream Theater. Nu am văzut multe concerte în ultimii ani în care un solist să evolueze atât de elegant timp de trei ore. Nu mai punem la socoteală că nu sunt foarte multe trupe care se încumetă să depăşească bariera celor două ore. Îmi doresc din tot sufletul să îl mai aud pe canadian într-un concert. De data asta poate la Amsterdam sau Barcelona. Şi neapărat să fie Count of Tuscany în set-list prietenii ştiu de ce.

61480141

Nu ştiu dacă aş vrea să mai spun ceva despre John Petrucci. Acum câţiva ani, un prieten mi-a făcut o farsă legată de cel mai bun chitarist de trupă din momentul actual. T. mi-a dat un link cu o ştire creată pe un template yahoo, în care se anunţa că John Petrucci murise într-un accident de maşină, căzând într-o prăpastie. Cred că aveam în jur de 17 ani şi îmi amintesc că m-a afectat foarte tare acea falsă informaţie şi am şi vărsat nişte lacrimi. După mulţi ani, m-am întâlnit cu T. la concert şi ne-am simţit excelent. Am stat foarte aproape de scenă, în dreapta ei, în faţa chitaristului John Petrucci. Am impresia că membrul meu preferat din Dream Theater mi-a făcut cu ochiul cel puţin o dată. Una peste alta, am avut parte de cel mai frumos concert de anul ăsta şi sper că nu vom mai aştepta încă 12 ani până la următorul concert Dream Theater. Nu de alta, dar voi fi destul de deprimat că în anul acela voi împlini 40.

Mai jos , aveţi set list-ul. Am fi putut avea o discuţie şi despre asta. Poate altă dată.

Setlist:

Part I

False Awakening Suite
The Enemy Inside
The Shattered Fortress
On the Backs of Angels
The Looking Glass
Trial of Tears (extended intro)
Enigma Machine (drum solo by Mike Mangini)
Along for the Ride
Breaking All Illusions

Part II

The Mirror
Lie
Lifting Shadows Off a Dream
Scarred
Space-Dye Vest
Illumination Theory

Encore:

Overture 1928
Strange Déjà Vu
The Dance of Eternity
Finally Free
Illumination Theory (Outro)

Surse foto:

dvddreamescape.fr
drummertalk.org
iconcert.ro
mediafax.ro
letsrock.ro
infomusic.ro
stirileprotv.ro

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andrei Zbîrnea

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.

Comentarii

  1. Pare-se că undeva la 3.500 de oameni.
    Ceea ce este trist, tare trist.