Foc palid
Vladimir Nabokov
Aș putea să gâdil gusturile simple ale criticilor de teatru și să fabric o piesă, o melodramă demodată, cu trei personaje principale: un nebun care are de gând să ucidă un rege imaginar, un alt nebun care își imaginează că el este acel rege și un distins poet bătrân care nimerește din întâmplare în linia focului și piere în ciocnirea dintre două plăsmuiri.
Așa sfârșește Nabokov romanul considerat „una dintre cele mai mari opere de artă ale acestui secol”, dându-i astfel ocazia unui cititor tânăr să se facă de rușine încercând să descopere și să surprindă complexitatea minții care a dat naștere unei astfel de capodopere. Nu sunt în măsură să îmi dau cu părerea despre Foc palid, însă o să vă introduc puțin în poveste, sperând că numele autorului împreună cu mențiunile privind stilul său (absolut fabulos) de a scrie vă va tenta să deschideți această carte.
Asemănările sunt umbrele diferențelor. Oameni diferiți văd asemănări diferite și diferențe asemănătoare.
Am luat cunoștință cu Nabokov prin Lolita – probabil cel mai popular roman al său – citindu-l în engleză. Eu mă consideram până atunci un vorbitor de engleză avansat și un cititor destul de pregătit pentru a înfrunta un astfel de autor. Ei bine, tot ceea ce credeam eu despre mine s-a dărâmat după primele câteva pagini. Dezolată, dar intrigată am continuat să îl citesc și să încerc să-l înțeleg, dorind să mă ridic la nivelul cititorului descris de însuși marele scriitor: publicul unui scriitor este „cel mai dăruit și mai divers din lume” și, datorită cititorilor atenți și plini de imaginație, Nabokov este cel mai generos dintre scriitori. (Veronica D. Niculescu, p. 273)
Foc palid este, așa cum îl descria peronajul care a scris notele – dr. Charles Kinbote, „un poem în parametri iambici cu rime împerecheate, de nouă sute nouăzeci și nouă de versuri, împărțit în patru cânturi”, compus de John Francis Shade, un mare poet contemporan cu „autorul” notelor și, practic, a întregului roman. Așadar, Nabokov se transpune într-un personaj narator, iar romanul (despre care criticii încă se întreabă dacă aparține într-adevăr acestei specii literare) are o structură neconvențională, conținând un poem și explicațiile, pe versuri, ale acestuia. Așa cum spunea însuși naratorul, există trei personaje principale: Dr. Charles Kinbote, un patriot zemblan, poetul John Shade și, un alt cetățean zemblan, Gradus -asasin plătit să-l urmărească și „lichideze” pe regele fugar.
– Ah, aș putea plăti ceva. (Țuguiat de buze și ridicat din umeri.)
– Nu ne trebuie banii dumneavoastră. (Palmă de agent de circulație.) (…)
Notele lui Kinbote, sunt de fapt, o înșiruire de povești despre Zembla și întâmplări din viața sa ca profesor la Universitatea in New Wye, Appalachia, SUA și vecin/prieten cu faimosul poet John Shade. Zembla este o țară nordică, iar cititorul își dă seama destul de repede că există asemănări între aceasta și Rusia natală a lui Nabokov. Acesta a preluat numele de „Zembla” dintr-un poem a lui Alexander Pope; „Zembla” lui Pope fiind, o referință mai puțin precisă către Novaya Zemlya, o insulă arctică rusească. Ajuns în SUA și devenind vecinul lui Shade, Kinbote încearcă să-l convingă pe acesta să scrie despre mult iubita sa patrie, pe parcurs devenind obsedat de acest lucru și trăind sub falsa impresie că el este muza poetului.
Desigur, Zembla poate fi interpretată în două moduri: ca teritoriu real în cadrul romanului (bineînțeles că pe hartă nu există o astfel de țară) sau unul imaginar, ceea ce rezultă în a considera că dr. Kinbote suferă de o tulburare mintală. Ultima variantă pare susținută, pe de o parte de stilul său de a scrie notele, dezorganizat și sărind de la un subiect la altul, tipic stilului de exprimare al schizofrenicilor; pe de altă parte, explicațiile versurilor sunt cel puțin exagerate și se observă un mod forțat de a lega diverse cuvinte de întâmplările din Zembla, povestite poetului, în rarele (!) plimbări de seară și cine ale acestora. Mai mult, pe parcursul romanului, înțelegem că prietenia profesorului este mai degrabă un act de politețe, arătat unui străin ciudat. Curând, cititorul începe să ghicească scopul acestor incursiuni în vestita Zemblă, secretul care îl macină pe Kinbote: acesta este sau crede că este ultimul din linia tronului Zemblei, regele Charles Adoratul, exilat în urma unei revoluții care a acaparat guvernul. Mă opresc aici în ceea ce privește Zembla și vă recomand să vă lăsați fascinați de confuzia și disperarea la care vă conduce naratorul.
Solitudinea este terenul de joacă al Satanei.
Ceea ce, însă, vreau să mai divulg nu ține atât de cotloanele minții unui rege imaginar paranoic, cât despre stilul autorului. Foc palid este mai mult decât un roman definitoriu pentru utopie și conturează foarte clar perspectiva ironică asupra vieții, stilul obsesiv de a scrie despre bărbați inteligenți, cu un background problematic și despre femei superficiale. Nabokov are o pasiune pentru a inventa cuvinte, sau chiar fraze într-o limbă imaginară și, pe deasupra, își inundă operele cu informații științifice sau literare – ceea ce pune cititorul în postura de a se documenta și de a petrece timp cu romanele sale, ca și când ar petrece timpul cu o persoană cultă și extrem de inteligentă, (calități pe care le are însuși autorul) de la care are ocazia să învețe numeroase lucruri și să-și îmbogățească cunoștințele. Iar pasajele filosofice sunt, mai mult decât niște lecții gratuite, adevărate zgândăriri ale imaginației și ale unei gândiri ancorate în zona de confort.
Suntem absurd obișnuiți cu acest miracol, și anume că niște semne scrise pot să conțină o imagerie nemuritoare, volute ale gândirii, noi lumi cu oameni vii, vorbind, lăcrimând, râzând. Acceptăm asta cu atâta nonșalanță încât, într-un fel, prin simplul fapt al acceptării grosolane, de rutină, anulăm o muncă de epoci întregi, istoria elaborării treptate a descrierii și construcției poetice, de la omul din copac la Browning, de la omul peșterii la Keats. Dacă ne-am trezi într-o zi, noi toți, și ne-am pomeni incapabili să citim? Mi-aș dori să vi se taie răsuflarea nu numai datorită a ceea ce citiți, ci datorită miracolului că acel lucru este citibil (…).
Las la o parte interpretările și analiza stilului, fiindcă îmi lipsesc cunoștințele necesare și închei cu un lucru care mi-a rămas în minte după o discuție cu tatăl meu, în care îi povesteam despre sevrajul prin care treceam când trebuia să mă opresc din citit (fie Lolita, fie Foc palid): Nabokov, cu mintea sa impregnată de cultură, mod de a gândi și stil de exprimare în rusă, a creat aceste capodopere în limba engleză, ceea ce, nu a avut alt efect decât acela de a ridica ștacheta pentru urmașii săi la un cu totul alt nivel. Marvel and be mesmerized!
Adevărata artă este dincolo de falsa onoare.
–
Vladimir Nabokov, Foc Palid, Polirom 2014
–